În această vară am avut marea bucurie și onoare să public un nou grupaj de poezii în volumul colectiv ”GLASUL NOSTRU ROMÂNESC”.
ENERGIA CUVINTELOR
Ia seama, copile, la roiul de cuvinte
Ce rătăcesc la întâmplare prin aer sau prin minte,
Cuvintele sunt creatoare, sunt energie pură,
Sunt pline de iubire sau uneori mustesc de ură.
Cuvântul rostit e energie valoroasă,
Cuvintele ne fac viața mai frumoasă,
Lumina din ele ne aduce bucurie
Cuvintele transmit iubire, pace, armonie….
Prin darul vorbirii putem trăi armonios,
Să dăruim iubire, să conviețuim frumos,
A vorbi e o mare realizare, e artă în mișcare,
Cuvântul tău e viu, creează viitorul, el nu moare…
CUVINTELE SUFLETULUI
Cuvintele noastre sunt scrise în stele,
Universul din noi se ţese printre ele.
Gândurile noastre sunt energii divine
Ce îşi croiesc cărări, din mine înspre tine.
Cuvintele sufletului meu sunt raze de lumină,
Se scriu pe coama timpului ce mâine o să vină.
Cuvintele mele sunt ascunziş de soare,
Sunt ghiocei ascunşi sub tainică ninsoare.
Cuvintele tale sunt oaspeţi de mult aşteptaţi
Pe aripa gândului, prin codrii neumblaţi,
De se opresc o clipă, un suflet să-nţeleagă,
Vor dăinui prin timp o veşnicie-ntreagă.
Popasul tău … în drumul meu,
Popas printre stele pline de mistere,
E-un loc de cuget trimis de Dumnezeu
Să-mi lumineze clipe efemere…
CU DUMNEZEU ÎN GÂND
Ne fură străinii cu tot cu pământ,
Cu iarbă, cu flori, cu codri și cânt,
Ne fură legal căci ”cei mari” îi lasă,
De bietul român lor azi nu le pasă.
Dor de Eminescu este peste glie,
Dor de suflet blând, plin de omenie,
Dor de limbă sfântă, dor de poezie,
Dor de tot ce-i bun în astă Românie.
Poezia aduce-n inimi bucurie,
Pentru suflet blând nu e sudalmă,
Versul e un drum spre armonie,
Răului din lume-i dă o palmă.
Speranța-n mai bine renaște mereu,
Poporu-i puternic și-nvinge la greu,
Avem minți senine, inimi luminate,
Cu Dumnezeu în gând le facem pe toate!
ECOU DIN ROMÂNIA
Munţi păduroşi avem, coline mătăsoase,
Albastre ape, câmpii solare şi mănoase,
Avem şi oameni vrednici, valoroși,
Bătrâni sfătoşi, şi-avem copii frumoși.
Avem o limbă curată, frumoasă, românească,
S-a răspândit în lume, a început să crească,
Oriunde azi în lume de vei merge
Ai șansa c-un român de-a te-nțelege.
Încă mai știm sensul cuvintelor destin,
Valoare, credință, chintesență, creștin,
Trăim românește sub un cer senin,
Pe plai de balade şi doine trăim şi murim.
Suntem un popor muncit, greu încercat de soartă,
Ne-am răsfirat prin lume bătând din poarta-n poartă,
Un loc de muncă căutând, un trai mai bun, mai roditor
Dar n-am uitat de unde am plecat și de cuvântul ”dor”.
BOLNAVII CARE NE CONDUC
(Cuvinte cenzurate)
Avem o țară mică, frumoasă și bogată,
Avem o limbă veche din moși strămoși păstrată,
Suntem popor creștin născut din oameni mari,
Mereu ne-am apărat glia ca niște bravi stejari.
Trăim aceleași vremuri tulburi azi cu toți,
Părem o lume bolnavă stresată de netoți,
Suntem noi de vină, sunt cei ce ne conduc?
Doamne, ce fac ei azi, unde (ne)se duc?
În țară se vorbește o limbă amestecată,
Se scrie tot mai greu română adevărată,
Ne pierdem în cuvinte de lemn sau importate,
De nu-nțelege omul din text nici jumătate…
La umbra cărui gând ne mai găsim răbdare?
În lumina cărui cer găsim azi alinare?
Ce ne lipsește nouă de nu putem răzbi?
Să ne găsim tăria mai mult de a iubi?
SE ZBAT ÎNGERII CUVINTELOR
Ne rătăcim cu toții prin stresul din cuvinte,
Și mai sperăm din cer o clipă de-alinare,
Au mai rămas bătrânii spre aducerea-aminte
Că Dumnezeu e-n noi, e viu în fiecare.
Ne doare disperarea din ochii de copil,
Ce-și pierde inocența de îngeraş divin,
Noi știm că viitorul îl va dori umil
Și cerul lui nicicând nu va mai fi senin.
Se pregătesc războaie de minți înverșunate,
Ni se impune o viață cu otrava în bucate,
Avem cuvinte multe dar n-avem sănătate,
Și oameni-s pribegi, visând la libertate.
Cuvântul azi e-o rană plină de durere,
Cei sadici ne conduc spre disperare,
Chiar îngeri-s închiși în negre sfere,
Nimic nu e lăsat la întâmplare…
PLOAIA DE FLORI ROMÂNEȘTI
O, scumpă Românie cu plai înverzit,
Tărâmul tău bogat de toți este râvnit,
Popor străvechi din țară minunată,
Ca să trăieşti aici, renunți la lumea toată.
Natura ta-i mereu în strai de sărbătoare,
Cireșii, merii și vișini-s în rod sau floare,
Astăzi cuvântul ce zidește românește a-ncolțit
Și sufletu-n românul drept din nou a înflorit.
Petale de cuvinte românești se-aud din nou,
Se răspândesc în lume, trăiesc, devin ecou,
Tradiții și-obiceiuri bune, creștine, românești,
Renasc din propria cenușă şi-apoi se răspândesc.
Eu cresc printre muguri, şi flori şi poveşti,
Plouă suav cu flori româneşti, dumnezeieşti,
Cuvinte – nemuritoare petale mamei ofer,
Şi gându-mi pios se- avântă spre azuriul cer.
RENASC LUMINĂ PRIN CUVÂNT
Renasc lumina vieţii prin cuvânt,
Prin vorbe scrise ca un legământ,
Născute din potirul de cuvinte
Create spre aducerea aminte.
Le scriu sămânţă-n suflet pe vecie,
Ca o incursiune în timpul ce-o să vie,
Poeme las… poteci croite-n neuitare,
Ascunse-n iarba verde sau în floare.
Şi peste timp, din iarbă şi din floare,
Vor creşte versuri noi, nemuritoare,
Vor fi rostite-n joacă prin cântec de copii,
Prin iarbă alergând zburdalnici şi zglobii.
Şi când voi fi doar o lumină călătoare,
Prin mii de stele pe cer rătăcitoare,
Voi transmuta lumina din cuvinte,
Copilului născut spre – aducerea aminte.
Simina Silvia Șcladan
Read Full Post »
Relaxare's Weblog 