Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘TRADIŢII CREŞTINE’ Category

Azi m-am trezit cu muzica populară și mi-am adus aminte cum ne trezea tata dimineața pe la 6.00 ca să ne pregătim de școală:
-Tata, închide radioul!
-V-ați trezit?
-Da!!! Poți închide radioul sau să-l dai mai încet? !
– Da, vin acuma! Da voi când vă treziți să mergeți la școală, că mama a făcut mâncarea…?!
Când auzeam de mâncare ne trezeam bucuroși să ajungem primii la bunătățile care ne așteptau pe masă: mămăligă cu brânză de oi, cârnați prăjiți, papă cu smântână cum numai mama știa să o facă, cir de mămăligă făcut de bunica, lapte în ceaun și alte bunătăți de sezon. Până la masă trebuia să ne oprim la găleata cu apă proaspătă să ne spălăm bine. Azi, ascultând muzică populară la 6.00 dimineața, l-am simțit din nou aproape pe tata, de parcă sufletul lui a venit din nou în vizită…
Azi e o zi tristă pentru mine, pentru frații și surorile mele și pentru toată familia mea. Azi sunt 16 ani de când tata a plecat în ceruri, azi sunt 16 ani de când nu mai am un tată aici pe Pământ. Azi mă simt din nou copil fără tată. Tata e cel mai puternic om pentru fiecare copil și 16 ani fără tata alături sunt ca 16 ani fără cel mai puternic stâlp care susținea acoperisul cerului meu. Tata nu trebuia să stea zilnic lângă mine dar era suficient să știu că undeva acolo, într-un colț de lume am un sprijin de nădejde, am o vorbă bună și un suflet cald care mă așteaptă la orice oră din zi sau din noapte. Fără el viața e mai săracă, mai pustie, mai plină de amărăciune. Noi copii ne-am împrăștiat prin lume, fiecare cu familia lui, cu bucuriile și necazurile lui. Ăsta-i mersul firesc al vieții, nimic nu e veșnic pe Pământ.
Mă bucur că măcar mama mai trăiește și mai ține căldura casei părintești și familia unită.
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace pe tatăl nostru!

Azi sunt 16 ani de când tata a plecat de lângă noi. De atunci, pentru noi sărbătoarea Mihail și Gavril este mai mult ziua în care tata a plecat la stele și a devenit înger păzitor pentru familia lui. Am rămas cu amintirea poznelor lui din copilărie, cu amintirea părintelui care ne ajuta și era mereu alături de noi și la bine și la rău.
Și de atunci în casa sufletului meu a rămas un scaun gol, lacrimi și durere. Merg mai rar acasă de când tata a plecat la dintre noi. Nu mă mai așteaptă acasă tata … nu mai este fizic printre noi deși este mereu prezent în inimile noastre.

Parintii mei Vouciuc Constantin si Zamfira

Și totuși Dumnezeu nu ne lasă să-l uităm. Copii mei mereu mă roagă să le spun povești cu bunicul lor. Retrăiesc cu această ocazia bucuria și frumusețea zilelor simple din copilărie. Atunci nu aveam nici o grijă, nu aveam nici o frică, nu aveam nici o durere pentru că știam că tata le va rezolva pe toate. El era precum Tatăl ceresc care le vede pe toate, le știe pe toate și găsește mereu cea mai potrivită soluție ca să readucă liniștea și fericirea în căminul nostru. Tata era autoritar dar mereu avea dreptate și avea timp să ne asculte părerile și chiar să învețe lucruri noi de la noi, cei care eram deja la liceu sau la facultate. Când ajungeam acasă se uita lung la noi, ne căuta privirea și ne întreba:

-Ce mai faceți voi? Care-i viața voastră?

Răsuflam ușurată și ”descărcam sacul greu de griji și de necazuri” în palmele lui. El zâmbea și ne spunea că totul este trecător, găsea rezolvări simple și clare care ne readuceau din nou soarele în priviri. Știa să își asume toate greutățile și ne reda nouă libertatea de a fi tineri și fericiți.

Niciodată nu se plângea de nimic. Mereu spunea că el e puternic și nu degeaba are atâtea fire de păr alb în cap, știe el să o scoată să capăt mereu.

Spunea cu tărie:

-Cât timp ești viu și nu a murit nimeni totul se rezolvă!

Așa era tata, așa îl țin eu minte și așa va rămâne amintirea lui peste timp.

An de an mama și noi ne adunăm în această zi, mergem la biserică și apoi acasă, în jurul mesei părintești, depănăm amintiri…

Și viața merge mai departe….

Simina Silvia Șcladan

Scaunul gol-Dorin Dumitriu
NU-I UITAȚI, pe cei plecați
Că odată o să vină și al vostru timp…prin care,
Veți pleca și voi la ceruri,
Și rămân scaune goale!

 

 

Reclame

Read Full Post »

 I se spune Cuviosul, chiar dacă, în mod obişnuit, oamenii sunt numiţi cuvioşi abia după moartea lor – căci orice om, oricât ar fi de aproape de Dumnezeu, poate să cadă până în ultima clipă a vieţii sale.

IMG-20181028-WA0016

„E Cuviosul Gherontie de la Tismana, cel Nebun dupa Hristos.
A fost inmormantat duminica 21 oct. 2018 la geamul altarului bisericii m-rii Tismana.
Era mort de 8 zile si nu intrase in rigor mortis (nu intepenise).
A fost calugar la Tismana cand in anii ’50 comunistii l-au bagat in inchisoare unde a fost batut cu bestialitate si umilit, dar refuza sa moara. Atunci i s-a pus pecetea de dusman al poporului. Cand a iesit cu decretul din puscarii, abia l-a primit, de frica represaliilor securistilor, IPS Nestor al Olteniei de atunci, ca ingrijitor la vie. Dar, fara sa creada ca o sa cada candva comunismul, l-a pus pe Cuvios sa promita ca n-o sa mai poarte toata viata sa rasa calugareasca (ca sa nu fie reperat de securisti). Intre timp Cuviosul Gherontie a trait pana mai azi, IPS a murit, comunismul a cazut, dar Cuviosul a pastrat legamantul facut si nu a mai pus rasa pe el.
Toata viata si-a trait-o in scurte pelerinaje de cate 2-3 zile pe la diverse m-ri din toata tara, Ierusalim si alte locuri sfinte – ajutat fiind de diversi care il cunosteau si ii vedeau cu ochii lor sfințenia deja.
Isi dorea sa moara la Ierusalim si sa fie acolo, langa Sfantul Mormant, si el inmormantat.
Acum 10 zile era cu un grup de pelerini români in Israel, la Betleheem, cand seara a intrebat o maica daca are un hârleț ca trebuie sa-l ingroape a doua zi. Nu-l credeau, stiind ca fiind Nebun dupa Hristos zicea diverse lucruri ce pareau dodii…
Dimineata l-au gasit adormit cu ochii larg deschisi.
Evreii nu au acceptat sa fie inmormantat in Ierusalim. A fost adus de pelerini in tara si IPS Irineu al Olteniei a ingaduit, cunoscandu-i Sfințenia, sa fie inmormantat la fereastra Sf. Altar din Sf. M-re Tismana, consfințind ca era într-adevăr Mare Nebun dupa Hristos.
A fost moale si cald tot timpul (8 zile…), de parca dormea.
Multi martori din pelerinaje l-au vazut ca noptile nu le dormea, ci se ruga necontenit, cu propriile-i vorbe si … cu mainile tinute ridicate spre cer (toate orele noptii!) pana dimineata. Se ruga cu propriile-i vorbe, dialogand realmente cu Hristos si Preacurata Lui Maica. Zicea intr-o noapte si de mii de ori in soapta „Hristoase miluieste-ma!”.
In timpul slujbelor uneori vorbea cu Dumnezeu, cu sfintii sau cu ingerii, caci Cuviosul ii vedea aievea. Sau certa demonii ce indrazneau sa supere vreun om de la slujba.
De aceea, unii, nestiind Cine e, il credeau nebun, nestiind ca era…, dar Nebun dupa Hristos.
Venea des si pe la Paltin – Petru Voda, la spital la maici.
Dumnezeu sa il ierte si sa il odihneasca cu Drepții Lui!
Sfințite Cuvioase Gherontie, roaga-te pentru noi pacatosii si pentru poporul nostru românesc!
Cine poate, sa il dea la pomenit pana pe 1 Dec. (40 zile) si sa il puna si la rugaciunile personale, ca avem mare nevoie si de Cuviosul ca rugator pentru noi.”

Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Doamne ajută!

 

Read Full Post »

Părintele Arsenie Papacioc, unul din marii duhovnici ai României, iubea copiii si pretuia familia. El a explicat în timpul vieții, într-un interviu, care este simbolul verighetei, simbol necunoscut multor oameni.

145773_arsenie-papacioc

Am fost cu copiii noștri la Techirghiol și părintele Arsenie Papacioc era pe un scăunel în fata Mănăstirii si binecuvânta oamenii. Copii noștri erau cam gălăgioși dar el a zâmbit și i-a chemat la el.
I-a pupat pe copii și le-a dat cate o ciocolată.
A stat mai mult în brate cu Teo, băiatul mai mic.
Parintele Arsenie Papacioc a fost un om extraordinar care a reușit sa treacă cu bine peste toate obstacolele vieții, un Sfânt al închisorilor care a reușit sa ajute oamenii până în ultima clipă fără sa se teama de cei răi.

simina-silvia-scladan-si-copiii-andrei-diana-si-teo-pe-dunare

Duhovnicul spunea: „Condiţiile de întemeiere a unei familii sunt la fel, în orice moment istoric. De pildă, nu sărăcia împiedică valoarea trăiniciei unei familii, pentru că iubirea îmbogăţeşte orice. Ce dulce este iubirea!… Dar să nu se meargă pe instincte şi pe plăceri într-o căsnicie, ci gândind la un scop suprem: mântuirea reciprocă. Stimularea continuă, reciprocă, spre acest scop este obligatorie, pentru că e o mare răspundere. Valoarea unei flori nu stă într-o petală pe care a luat-o vântul, ci trebuie văzută valoarea intrinsecă a florii.

Aşa că, dragii mei, o căsnicie se întemeiază pe o iubire adevărată şi pe o coordonată exclusiv creştină. E o mare greşeală să te îndrăgosteşti de un băiat sau de o fată şi punem problemă căsătoriei pentru că mi-e drag de el sau de ea. Nu, nu. Trebuie văzut, cât de cât, dacă sunt străbătuţi de fiorii sfintei răspunderi pe care o cere căsătoria.

Pentru că o femeie care se căsătoreşte va naşte şi ea trebuie să re-nască copilul, prin educaţie. Deci, trebuie să fie foarte pregătită. Tinerii creştini trebuie să se deosebească de păgâni, care se căsătoresc pentru plăceri. Pentru că frumuseţea o să se mai schimbe, dar trebuie să rămână mai departe frumuseţea creştină din fiecare, pentru fiecare.

Asta e verigheta, care se şi dă: iubirea celuilalt către celălalt, adică iubirea nu are nici început, nici sfârşit – asta ar fi semnificaţia verighetei. Există mai multe condiţii, din punct de vedere strict religios, pe care trebuie să le îndeplinească tinerii, şi printre ele sunt şi acestea două: să se iubească şi să fie şi părinţii de acord. Aici, de multe ori, este un conflict între iubirea tinerilor şi acordul părinţilor. Şi atunci trebuie să optăm pentru unul din două, dacă lucrurile nu mai pot rămâne pe loc: să se iubească în Hristos, în scopul căsătoriei”.

Va doresc tuturor sa va bucurați din plin de căldura și iubirea din sânul unei familii creștine!

Doamne ajuta!

Read Full Post »

Ieri am ajuns un locuri minunate. Muntii Neamtului sunt un loc unde lumina se aduna si ne rasfata sufletele adormite de atata modernitate. Am ramas puternic impresionata de linistea acestor locuri.

M-am bucurat sa ajung la parintele Proclu unde nici semnalul telefonic nu a reusit sa strapunga sacralitatea muntilor. Parintele Proclu este slabit si poate doar prin septembrie va mai primi vizite. Ne primeste maica si ne ajuta.  Trebuie sa ne rugam! Doamne ajuta!

Am plecat apoi spre Manastirea Agapia, am vizitat casa lui Alexandru Vlahuta(merita sa pasesti in acest loc…pe imaginea aparatului foto o fantasma mi-a aparut in cateva imagini…amprenta scriitorului inca se simte in aceste locuri) si am urcat spre veghea manastire Agapia Deal. Am regasit aceiasi liniste si bucurie in cuvintele parintelui Dionisie. I-am multumit pentru ca el ne-a ajutat cu ani in urma sa descoperim si sa vindecam o boala ascunsa a copilului nostru. Ne bucuram ca este bine sanatos si plin de energie, lumina si ganduri frumoase. Din acel loc magic am coborat spre Manastire Sihla. Pe drumul ascuns prin munti  soarele isi trimitea razele in cortine de lumina. La un moment  am intrat intr-un „Portal de lumina” unde efectiv am oprit masina…nu se vedea nimic…dor un abur placut ne inconjura. Copiii au exclamat: „Mama, aici este Poarta ingerilor!”. Bulversati nu stiam in ce directie sa mergem…am avansat incet pana am iesit din aburi si am redescoperit drumul. Parca eram mai calmi, mai linistiti, uimiti de puterea acelei lumini blande care pentru cateva clipe ne-a desprins de lumea materiala… Ma gandesc acum ca aveam nevoie de aceasta „baie de lumina” pentru a putea pasi in tihna spre Manastirea Sihla si apoi spre Pestera Sfintei Teodora. La Manastirea Sihla, am ajuns exact la slujba de seara cand oamenii veniti de pretutindeni se rugau si isi regaseau linistea. Masa intinsa din curtea manastirii isi astepta drumetii cu bucate de post. Cismeaua cu apa rece de munte de la poarta manastirii ne ogoieste setea. Pasarile cerului acompaniaza muzica bisericeasca. Peste tot soarele isi legana ultimele raze.

La poarta manastirii un calugar tanar alearga sa traga clopotele. Linistea serii lasa ecoul clopotelor sa transmita mai departe bucuria unei noi zile traita in inima muntilor si tihna sufletului.

Nu-ti vine sa pleci de acolo. Simiti ca pacea ta interioara are nevoie de aceasta odihna ancenstrala.

Calugarul coboara din clopotnita si vine spre noi. Andrei doreste o carte cu Viata si acatistul Sfintei Teodora. Calugarul ne da cartea si ne daruieste mir de la Sfantul Nectarie din Grecia-Sfantul care are puterea de a vindeca chiar si cancerul- cu atata bucurie incat ramanem uimiti ca in fata unei frumoase surprize.

Bulgari de lumina, bulgari de iubire si recunostinta plutesc prin aer. Plecam mai departe desi gandul ne zboara spre posibilitatea de a cere gazduire macar pentru o noapte in chiliile noi de la Manastire. Trebuie sa ajungem la Pestera Sfintei Teodora pana cand noaptea va pune stapanire peste munti.

Pestera este foarte aproape de manastire. Copiii abia asteapta sa ajunga. Bucuria cu care am pornit pe jos, pe cararusa batotorita din piatra ne incarca cu energie. Simtim ca parca cineva ne duce pe aripi. Este un peisaj de poveste. Numai pe Muntele Olimp din Grecia si in Sfintele Manastiri de pe Meteora am mai trait asemenea clipe.

Stancile slefuite ne invita sa le atingem. Copiii se catara pe ele si admira natura… In scurt timp drumul se ingusteaza si noi trepte de piatra si radacini ne ajuta sa inaintam. In aer mirosul de rasina de brad se impleteste cu mirosul de mir ce izvoraste din Pestera Sfintei Teodora… Simti cum plamanii se rasfata cu acest aer inmiresmat. As vrea sa depozitez acest aer ca sa-l pot respira in clipele cand zaduful orasului ma copleseste…

Ma opresc si privesc cerul albastru prin verdele etern al brazilor:” Multumim Doamne, ca ai pastrat ceva atat de frumos pe Pamant!”

Impresiile sunt puternice, fiecare pas ne duce spre locuri din ce in ce mai mirifice. Bucuria si zburdalnicia copiilor rasuna in linistea padurii de brazi. Cu greu reusim sa-i adunam ca sa facem o fotografie de grup.

Inca cativa pasi si ajungem la intrarea in pestera. Acolo un calugar ne asteapta in liniste. Sunt uimita! Nu a schitat nici cel mai mic gest de a certa copiii. Calmul lui ne invaluie si ne indeamna la smerenie. Ne oprim si ne cerem iertare. Parintele da ingaduitor din cap si privirea lui ne da voie sa pasim pe culoarul ce ajunge la Pestera Sfintei Teodora.

Pasim in liniste. Pacea interioara se revarsa in noi. Copiii ingenungheaza si aprind lumanari. Ne rugam impreuna, citim acatistul Sfintei Teodora, ne lasam cuprinsi de lumina blanda si mirosul puternic de mir din acest loc sacru.

Suntem uimiti de acest loc in care muntii s-au desfacut pentru a oferi adapost oamenilor. Uimitor,aici piatra nu este nicaieri ascutita. Toate stancile sunt rotunjite de parca mii de maini le-au mangaiat pana s-au tocit. Este o placere sa le atingi. Sunt incarcate cu povesti, cu rugaciuni, cu lumina si rabdare: „De cate mii de ani timpul isi sapa amintirile in aceste pietre!?”

La iesire calugarul ne daruieste carti si ne indeamna sa citim! Este bucuros cand aude ca tinerii de azi sunt interesati de cartile de dezvoltare personala, ca inca mai cauta carti religioase… Viitorul acestor tinuturi minunate trebuie protejat!

Un indicator ne indeamna sa mergem spre Biserica dintr-un brad. Mai urc cateva trepte si privesc drumul dintre stancile slefuite care merge spre aceasta biserica ascunsa in munti… Din pacate noaptea ne impiedica sa plecam cu copiii pe aceste carari rare. Sper sa revenim aici si sa pornim candva si pe Drumul initiatic, drum de taina…

Ne reintoarcem pe drumul care duce la Manastirea Agapia. De-a lungul drumului multe masini sunt oprite, gasim chiar si un loc unde corturile par de mult asezate, oamenii au aprins focul si isi pregatesc mancarea. Ne bucuram ca inca este permisa camparea si hotaram sa poposim si noi in amurg intr-o poienita, pentru a lua cina.

In aer libelulele ne ofera un dans mirific. Luna se ridica printre brazii uriasi. A fost o zi  minunata, a fost o zi castigata de noi!

Doamne ajuta-ne sa ne catigam cat mai multe zile frumoase!

Timpul ma preseaza din nou…sunt mereu pe fuga si mereu in intarziere…sper sa pot rescrie candva in tihna aceste randuri…

Sper sa descarc candva fotografiile si sa le atasez acestor ganduri…

Simina Silvia Scladan

Despre SFANTA TEODORA DE LA SIHLA  am citit aceasta legenda care mi-a atins sufletul:

„De obârşie Sfânta Teodora era din Vânători-Neamţ, fiica lui Ştefan Joldea armaşul, şi a fost singură la părinţi. A pustnicit mai întâi în munţii Vrancei, fiind de metanie de la Mănăstirea Nifon din ţinutul Buzău. Către sfârşitul vieţii ei, când a câştigat darul Sfântului Duh, prin prea multă osteneală şi post, s-a retras în peştera pe care o vedeţi. S-a retras, dar când? Când nu mai simţea foamea, nici setea, nici frigul. Omul duhovnicesc cel desăvârşit nu mai are nevoie de haină, nici de hrană multă şi nu-i mai este frig şi nici frică de nimeni. Căci are în inima sa pe Hristos, Care i se face lui şi haina şi hrana şi toate celelalte, şi-l păzeşte de toate.

Dar de ce în munte şi în pustie? Iată de ce. Sfinţii lui Dumnezeu cei mari şi pustnicii s-au retras din lume, din vâltoarea lumii şi din valurile pline de zgomot, de răutăţi şi de vicleniile cele fără de număr; s-au retras în pustie ca să scape de trei războaie. Care sunt acelea? De auzire, de vedere şi de vorbire (cum scrie în Pateric). Noi avem desigur cinci simţiri şi toate sunt punţi ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii şi urechile. Însă şi limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov. Deci, sfinţii s-au retras în munţi, ca să scape de aceste trei feluri de răutăţi; să nu aibă cu cine vorbi, să nu vadă pe nimeni, să nu audă pe nimeni, şi să stea pururi în comuniune cu Dumnezeu prin sfânta rugăciune şi meditaţiile sfinte, ca să-I urmeze lui Iisus Hristos Care adesea se ruga singur în munte, noaptea şi uneori chiar şi ziua.

Aşa a făcut şi Sfânta Teodora, pe ale cărei cărări aţi călcați şi azi şi de atâtea ori venind aici la schitul Sihla; şi pentru că poate nu ştiţi viaţa ei, vă voi face un rezumat al ei.

Unde este bisericuţa mică, tradiţia veche care s-a păstrat din gură în gură şi din bătrân în bătrân, spune că a fost întâi coliba Sfintei Teodora. Ea a stat 14 ani de zile pe acest loc, unde fusese mai înainte un vestit pustnic, care venise aici in Munţii Vrancei. După ce s-a desăvârşit deci Sfânta Teodora aici, s-a dus în peştera din vale şi acolo a fost descoperită prin minune dumnezeiască, că nu se ştia de dânsa.

Duhovnicul ei din Sihăstria murise demult şi ea nu mai putea cobori de bătrâneţe până la vale, ca să se împărtăşească cu PreaCuratele Taine. Dar s-a întâmplat o minune ca aceasta, mai înainte de moartea ei. La trapeza Sihăstriei nişte păsări veneau şi luau bucăţele de pâine de la sf_teodora_de_la_sihla_doxfraţii trapezari. Şi au văzut fraţii cum luau acelea pâinea şi zburau cu ea încoace spre miazăzi. Şi a observat stareţul mănăstirii şi le-a zis: „Fraţilor, păsările acestea vedeţi că nu mănâncă pâinea, ci iau în cioc câte o bucată şi zboară cu ea încolo, înspre pustia Sihlei (că nu era atunci biserica aici). Mi se pare mie, a zis stareţul, că trebuie să fie vreun rob al lui Dumnezeu, vreun suflet al lui Dumnezeu căruia păsările acestea îi duc pâine” .

Într-o duminică după amiază, doi fraţi au luat blagoslovenie de la stareţul mănăstirii, după ce i-au spus: „Părinte, ne-am duce în partea aceea unde zboară păsările, poate să dăm peste acel pustnic căruia îi duc păsările mâncare de aici” . Şi spune istoria – pe care am citit-o într-un vechi manuscris – că păsările parcă îi aşteptau, căci au zburat dincoace de Sihăstria, la marginea muntelui. Şi au stat cu bucata de pâine în cioc până au venit fraţii şi când să le ajungă, au zburat mai încolo şi tot aşa zburau aproape de pământ şi pe distanţe mici, ca şi cum i-ar chema încoace, să le-o descopere pe Sfânta Teodora.

Şi au venit fraţii, dar de la o vreme, către seară, a venit o ploaie mare şi s-a întunecat şi n-au mai văzut nici păsări şi s-au rătăcit, că nu era pe atunci cărare, cum vedeţi acum, ci era pustie mare; de aceea i se spunea aici Sihla, adică desiş, căci era mare desime printre stâncile acestea. Nu exista atunci schitul Sihla, ci numai câte un pustnic rătăcitor care stătea câteodată aici.

S-au rătăcit deci cei doi fraţi şi când au văzut că e noapte şi a venit şi ploaie şi s-a întunecat, au început a plânge, că erau uzi şi rătăciţi. Şi s-au pus spate lângă spate lângă un fag, aici, aproape de peştera Sfintei Teodora din vale, şi au hotărât să poposească până la ziuă acolo, că nu mai ştiau să nimerească înapoi, fiind deja noapte târziu.

Şi stând ei acolo înfriguraţi, se îmbărbătau unul pe altul, zicându-şi: „Poate n-om muri noi până mâine şi mâine vom găsi iar calea, ca să ne întoarcem la Sihăstria” . Şi când a înnoptat tare şi era aproape de miezul nopţii, deodată au văzut o lumină mare ca un foc, acolo unde este peştera din vale. Şi când au văzut lumina aceea, cel mic a zis:

– Măi, frate, trebuie să fie nişte tâlhari aici, că eu am auzit că în pustiile cele mari stau hoţii.

Şi a zis cel mare:

– Nu, frate, poate să fie chiar un sfânt, care a făcut focul.

SfTeodoradelaSihlaŞi s-a dus cel mai mare şi s-a apropiat de lumina aceea şi ce credeţi că a văzut acolo? Se vedea o roată mare de foc şi din roata aceea nişte limbi de foc ca nişte săbii se suiau la cer. Era Sfânta Teodora care se ruga acum de 40 de zile şi de 40 de nopţi, ca s-o găsească cineva să-i aducă Sfintele şi PreaCuratele Taine ale lui Hristos, s-o împărtăşească, că era prea slabă şi nu se mai putea duce singură şi era şi goală, că putreziseră hainele de pe dânsa.

Fraţii, când au văzut-o, s-au speriat şi au zis:

– Oare ce să fie?

Iar cel mai mare a zis:

– Vezi, acesta este sfântul la care merg păsările cu pâine! În acel moment, Sfânta Teodora a lăsat mâinile în jos şi nu s-au mai văzut lumini şi au rămas în întuneric şi le-a zis cu un glas slab de tot:

– Nu vă temeţi, fraţilor, – că ei se temeau tare, nu vă temeţi că e o nălucire, că eu sunt o femeie ticăloasă şi neputincioasă, şi mă rog lui Dumnezeu aici de 40 de zile şi 40 de nopţi să trimită pe cineva să-mi aducă PreaCuratele Taine ale lui Hristos, că vreau să mă împărtăşesc cu ele, mai înainte de a mă duce de aici de pe pământ. Nu pot să mă arăt vouă acum, pentru că hainele mele au putrezit de mult şi sunt goală. Dacă vreţi, daţi-mi o haină.

Şi atunci fratele cel mare a dezbrăcat rasa de pe dânsul şi a pus un bolovan în rasă ca s-o poată arunca, şi a aruncat rasa sa, iar cel mic i-a dat cureaua. După ce s-a îmbrăcat cu rasa şi s-a încins, sfânta i-a chemat pe fraţi la ea. Şi când a ridicat mâinile în sus s-a făcut lumină în jurul ei ca în jurul unui sfeşnic. Şi ei s-au speriat când au văzut-o. Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb ca zăpada, luminată la faţă, slabă numai pielea şi oasele şi vorbea rar, cu glas blând şi stins. Şi a zis:

– Nu vă temeţi, fraţilor, eu sunt o smerită roabă a lui Iisus Hristos, mă numesc Teodora.

Duceţi-vă repede la mănăstire şi spuneţi părintelui egumen să trimită mâine pe duhovnicul Antonie şi pe diaconul Lavrentie, că mâine la ora 12 din zi mă voi săvârşi. Să-mi aducă aici PreaCuratele Taine. Iar fraţii au zis:

– Doamnă, noi nu ştim acum unde este Sihăstria că ne-am rătăcit de aseară şi iată a venit ploaia şi este întuneric. Iar ea a zis:

– Uitaţi-vă la răsărit!

Şi a făcut un semn cu mâna şi li s-au arătat două sfeşnice luminoase. Şi a zis:

– Mergeţi după aceste două sfeşnice că îndată veţi sosi la Sihăstria.

Şi s-au întors ei după cele două sfeşnice şi cele două sfeşnice mergeau sus de la pământ şi în câteva minute s-au pomenit la poarta Sihăstriei. Şi au bătut în poartă, căci tocmai era slujba Utreniei, slujba de miezul nopţii, şi portarul care era atunci a zis:

– Cine sunteţi?

– Noi suntem, fraţii care ne-am dus astăzi după păsările acelea.

Şi le-a dat drumul şi s-au dus la biserică şi au ascultat Utrenia, iar după Utrenie i-au spus stareţului:

Părinte, am găsit o mare sfântă.

– Unde?

– Acolo unde sunt stânci multe (că ei nu ştiau cum se cheamă locul acela).

– Cum o cheamă?

– Teodora.

– Dar nu aţi găsit pâinea care o aduc păsările?

N-am găsit-o. Ne-am dus noi după păsări o bucată de drum, dar de la o vreme le-am pierdut din ochi şi ne-am rătăcit.

Şi i-a întrebat:

Pe unde aţi mers?

– Iată, pe plaiul acesta.sf-teodora-de-la-sihla1

– Şi pe unde aţi găsit-o?

– Prin pustie, pe acolo pe unde e stâncăria aceea mare.

Şi repede s-a pregătit stareţul şi duhovnicul şi diaconul şi a mers aproape tot soborul. Au luat Sfintele şi PreaCuratele Taine şi tot ce trebuia pentru împărtăşit şi au venit până unde s-au rătăcit fraţii, care au zis:

– Iată, pe aici ne-au adus sfeşnicele acelea. Şi îndată au văzut sub o stâncă ascunsă, multe bucăţi de pâine mucegăită, uscată. Şi i-a întrebat:

– Aceasta aţi găsit-o ieri?

– N-am găsit-o.

O puseseră păsările acolo, pentru sfânta, că poate mânca câteodată o bucată de pâine şi bea apă din stânca aceea scobită de acolo, de sus. Se vede că nu-i departe de aici (căci uitaseră locul). Şi când s-au dus mai încolo, au văzut pe sfânta la rugăciune, cu haina cu care se îmbrăcase ieri. Şi s-au oprit toţi. Şi stareţul care avea Sfintele Taine a vrut să îngenuncheze, dar sfânta l-a oprit:

– Nu se cuvine, sfinte părinte, să îngenunchezi având asupra ta nepreţuitele Taine ale lui Iisus Hristos; eu trebuie să îngenunchez, că sunt păcătoasă.

Aşa s-a smerit ea, căci sfinţii cei mari niciodată nu se laudă, ci pururea zic că sunt păcătoşi. Că cine se laudă, cade din darul lui Dumnezeu în trufie şi se face diavol, măcar de ar fi vieţuit toată viaţa în pustnicie. Şi atunci Sfânta Teodora, mai înainte de a se împărtăşi cu PreaCuratele Taine, a spus viaţa ei, de unde se trage şi pe unde a stat. Şi după ce s-a împărtăşit cu PreaCuratele Taine, a strălucit faţa ei ca soarele şi şi-a ridicat mâinile la cer, iar când şi-a dat duhul, a ieşit o mireasmă de a mirosit tot muntele trei zile. Şi a lăsat aşezământ ca sfintele ei moaşte să  le pună în peştera din vale. Şi au stat o vreme acolo, apoi au fost duse în altă parte, unde a rânduit Dumnezeu, după cum se ştie din istorie: la Sfânta Mănăstire şi lavră Pecerska din Kiev.

(Arhim. Cleopa Ilie, Ne vorbește Părintele Cleopa, 13, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 72-79)

Read Full Post »

„Buna-Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului” (Gal 4, 4), adică împlinirea făgăduinţelor şi pregătirilor venirii lui Hristos. Maria este chemată să-l zămislească pe Fiul lui Dumnezeu. Încuviinţând, a devenit Născătoare de Dumnezeu.

Uimindu-se de cele petrecute cu Maria, Sfântul Augustin îşi imaginează că se adresează îngerului, întrebând: „Spune-mi, îngere, de ce s-a petrecut aceasta cu Maria?”. Îngerul îi arată că răspunsul este cuprins chiar în cuvintele salutului: „Bucură-te, cea plină de har!” (cf. Sermo 291, 6). Origen observă că niciodată un asemenea titlu nu a fost dat unei fiinţe omeneşti şi nu mai apare în niciun alt loc din Sfânta Scriptură (cf. In Lucam 6, 7).

Maria primeşte cu disponibilitate „valul de iubire” a lui Dumnezeu care se revarsă în ea. Şi prin aceasta este o ucenică desăvârşită a Fiului ei, care, în ascultare faţă de Tatăl, îşi împlineşte libertatea şi tocmai astfel îşi exercită libertatea, ascultând.”

Joi 25 martie în localitatea Calafindeşti, jud. Suceava, a avut loc o triplă lansare de carte.

-Petale din lumină

-Universul bucuriei

-Izvoarele vieţii

în cadrul „Întâlnirii literare Bucovinene”.

Fiind zi de mare sărbătoare religioasă au fost invitaţi copiii din Grupul vocal „Buna  vestire” condus de doamna profesoară Carmen Diaconu pentru a interpreta câteva cântece creştine:

Vă mulţumim dragi copii pentru dăruirea cu care aţi interpretat aceste cântece de sărbătoare.

Read Full Post »

Joi 25 februarie 2010, la Şcoala Generală din Calafindeşti a fost organizată activitatea „Întâlnirea cu bunicii” sub directa îndrumare a doamnei învăţătoare Profira Caciur.

Este admirabilă dăruirea cu care aceşti gospodari din Bucovina au venit în mijlocul celor mai tinere lăstare ale Calafindeştiului, pentru a le povesti despre istoria satului Calafindeşti, despre oamenii şi obiceiurile acestor locuri de basm dar şi pentru a răspunde la întrebărilor copiilor.

Susţinuţi de doamna directoare Minodora Diaconescu şi sub atenta îndrumare a doamnei învăţătoare Profira Caciur, elevii au reuşit să-şi regăsească rădăcinile neamului şi să înţeleagă rostul dar şi frumuseţea obiceiurilor şi tradiţiilor din localitatea natală.

Mă bucur să descopăr că în Calafindeşti, acest colţ magic din Bucovina, cele mai iscusite femei ale satului mai ştiu taina torsului firelor de in, de cânepă sau lână, iar gospodinele din Calafindeşti mai ştiu a coase cămăşile naţionale (iile) cu altiţe înflorate, încreţeli, cusătura costişată sau alte  cusături tradiţionale  pentru a împodobi cei mai mândri feciori şi cele mai frumoase fete din sat.

De pe pereţii clasei, însăşi marile personalităţi literare ale acestui neam: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Petre Dulfu … au fost „martori” la această inedită întâlnire a generaţiilor.

La sfârşit elevii şi oaspeţii au gustat din bucatele tradiţionale Calafindeştene, „Hulubii bucovineni” făcuţi din aluat de pâine, aşa cum numai calafindeştencele mai ştiu să-i facă, fiind primiţi cu bucurie de cei mici.

Vă poftesc şi pe voi dragi cititori în Bucovina mea, în Calafindeştiul copilăriei mele pentru a vă bucura din plin de frumuseţea acestor locuri şi de generozitatea oamenilor.

Mai multe detalii despre Şcoala din Calafindeşti, trecut şi prezent  puteţi citi AICI

Simina Silvia Şcladan

Read Full Post »

Tatăl meu s-a născut în zi de sărbătoare şi a plecat la ceruri tot în zi de sărbătoare.

scan0002.jpg IN POMAT picture by simina2

Rădăcinile mele 

 (versuri pentru tata)

 Am rădăcini înfipte bine-n pământ,

Străbunii mei sunt eroi în războaie,

Şi-au apărat casa şi pământul sfânt,

Când duşmanii atacau în puhoaie.

.

Bunica, mai târziu, ne-a povestit,

Cât de greu au trecut prin războaie,

Cum s-a-ntors din război bunicul rănit,

Nelăsând ca viaţa capul să-ncovoaie.

.

Tatăl meu le-a călcat ferm pe urme,

Doar un copil orfan călit de viaţă,

A ştiut cu-nţelepciune să adune

Şi să ne dea, în dar, a sa povaţă.

.

Şase mlădiţe-a semănat în glie,

Alegând pământ fertil şi mănos,

Le-a-ngrijit să crească, rod să fie,

Pentru-al său neam, curat şi sănătos.

.

Prin el să-şi lase nemurirea-n lume,

Când va pleca spre cerul preaînalt,

Îi scriu acum doar mulţumiri postume,

Să ne vegheze paşii, de pe tărâmul celălalt.

.

Dumnezeu să te odihnească în pace, dragă tată!

Dumnezeu să-l ierte!

Sf. Arhangheli Mihail, Gavril si Rafail

Potrivit învăţăturii şi credinţei creştine, viaţa omului nu se sfârşeşte o dată cu moartea trupului, iar sufletul îşi continuă existenţa şi dincolo de hotarele vieţii pământeşti. Din acest motiv, nu dăm uitării pe cei adormiţi nici după înmormântarea lor, ci îi pomenim pururi, ne rugăm şi mijlocim pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor.

În cele ce urmează voi arăta semnificaţia pomenirilor , a parastaselor ce se efectuează astfel :

 – la trei zile după moarte se face pomenirea mortului în cinstea Sfintei Treimi, întru care ne mântuim, şi în amintirea Învierii celei de-a treia zi a Domnului, care este chezăşie celor adormiţi ( I Corinteni 15 , 20);

– Pomenirea la nouă zile se face pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti sau cele nouă cete ale sfinţilor şi în amintirea Ceasului al noulea, când Domnul , înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri ;

 – Pomenirea la 40 de zile se face în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Învierea Sa, pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul nostru la cer ;

 – La un an se face pentru că se urmează exemplul creştinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morţii martirilor şi sfinţilor ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo. De reţinut, că pomenirea se face în fiecare an până la 7 ani ;

 – La 7 ani se face pentru că 7 este număr sfânt, amintind de cele 7 zile ale creaţiei. Există credinţa că la 7 ani trupul se descompune complet din ceea ce a fost alcătuit.

 < < Bibliografie : Părinte dr. Ioan Valentin Istrati > >

 

Ce materii pregătim pentru parastas?

Întotdeauna slujba de pomenire a morţilor este precedată de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie care se săvârşeşte în sfânta biserică. Pentru slujba parastasului orice creştin aduce o colivă, colac sau prescură, vin, lumânări, tămâie şi cărbuni.

Coliva, făcută din grâu fiert, îndulcită cu miere sau cu zahăr, închipuie însuşi trupul celui/celor răposaţi, dar are şi o semnificaţie duhovnicească deosebită, fiind un simbol al învierii trupului, pentru că după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze întru nestricăciune. Dulciurile care intră în compoziţia colivei reprezintă dulceaţa vieţii celei veşnice pe care ne dorim şi pentru care ne rugăm să o dobândească cei adormiţi. Pe colivă se aşază Sfânta Cruce şi se ornează în chip frumos (de obicei cu bombonele colorate, care închipuie frumuseţea faptelor bune pe care răposatul/răposata le-a lasat ca mărturie în lumea aceasta).

Colacul sau prescurile sunt de obicei frumos împletite şi poartă pe ele simboluri liturgice (sfânta cruce). Pe acestea (colivă, colaci) se aşază o lumânare aprinsă. Lumânarea este semnul şi chipul trecerii noastre prin viaţă. Aşa cum arde şi se consumă lumânarea, aşa arde şi se consumă viaţa noastră. Lumânarea este şi un frumos simbol al omului bun: lumânarea, pentru a oferi lumină trebuie ca, încet-încet, să se consume. La fel şi creştinii (cărora Iisus le-a spus “Voi sunteţi lumina lumii!“), pentru a fi lumină pentru cei din jur, pentru a fi coerenţi şi a-şi trăi corect credinţa, trebuie să se jertfească, să ofere ceva din ei, să se consume în fiecare zi câte puţin.

Lumânarea se mai aseamănă nouă oamenilor şi prin fragilitatea sa: se rupe atât de uşor, se sfărâmă, şi totuşi oferă ceea ce nu poate oferi nici piatra, nici apa, nici pământul: flacără, pentru a fi lumină şi căldură lumii.

Vinul
, care se toarnă cruciş pe colivă (trupul celui răposat), semnifică aromatele cu care a fost uns trupul Domnului.

De asemenea, se obişnuieşte să se ofere un prosop (de la gr. prósopon = persoană). El se oferă pentru a ne aduce aminte de persoana în numele căreia s-a dat pentru a o pomeni.

Am amintit că, pe lângă rugăciune, este necesară milostenia.

Prin milostenie se mângâie sufletele celor adormiţi. „Mila curăţă toate păcatele!” (Tobit 12,9). Cu siguranţă trebuie să miluim pe cel care are nevoie de milostenie: pe înfometat, pe cel gol, pe cel însetat. Când un semen de-al nostru este miluit, se alină şi se bucură. Şi dacă se roagă pentru cei răposaţi, rugăciunea lui are o mare putere (de aceea se şi spune când primim ceva de pomană: Dumnezeu să-l ierte! sau Bogdaproste!).

Cine dă de mâncare celui flămând, de băut celui însetat, de îmbrăcat celui gol, acoperiş celui străin, slujeşte Domnului, întrucât Domnul se identifică cu toţi cei aflaţi în categoriile menţionate mai sus. Cine merge la cel bolnav şi la cel din închisoare, la Domnul merge. Şi în Sfânta Scriptură stă scris: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19,17).

Read Full Post »