Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Metafore terapeutice’ Category

Sunt născută în dimineața zilei de 27 martie 1970, o zi superba de primăvară plină de energia reînnoirii. Consider că insusi primăvara mi-a dat impulsul de a descoperi lucruri noi și de a mă reinventa atunci când simțeam că viața mea trebuia să mai urce o treaptă. Anul acesta am primit multe cadouri frumoase, urari si ganduri pozitive de la cei dragi. Un cadou special l-am primit de la fetița mea Diana, care mi-a pictat acest tablou de primavera special pentru mine. Acesta este „Copacul din vis”, in copac cu flori asa cum simt ca este sufletul meu si a multor oameni cu care m-am intalnit pana acum:

IMG-20170327-WA0002

 

Si anul acesta au fost alături de mine: toată familia mea, prietenii dragi, precum și noii mei colegi de la cursurile de reflexoterapie și masaj terapeutic.

IMG-20170327-WA0001

Exista un timp când trebuie sa te nasti
Si un timp când trebuie sa dai nastere altor oameni, 
Un timp când abia astepti sa devii tânar
Si un timp când ai mai vrea sa fii tânar…

Un timp când vrei sa stii cât mai multe
Si un timp când ai vrea sa nu fi stiut prea multe, 
Un timp când abia astepti sa descoperi lumea
Si un timp când astepti ca lumea sa te descopere pe tine, 

Un timp cand trebuie sa traiesti cu întelepciune
Si un timp când trebuie sa mori cu demnitate, 
Un timp când tainele Universului erau povesti
Si un timp când tu devii o poveste din tainele Universului…

Este timp pentru toate, numai noi oamenii
Nu mai reusim sa descoperim tainica iesire din goana lui…

Simina Silvia Scladan 

Mulțumesc Doamne că mi-ai dat sănătate să traiesc in bunastare in toate zilele de până acum, iți mulțumesc că ești lângă mine și-mi dai puterea sa calatoresc cu incredere si speranta pe drumul vietii mele in toate zilele ce vor urma, asa cum numai Tu stii sa o faci!

Read Full Post »

DSC04445Candva citeam acest mesaj important scris cu mii de ani în urmă și lăsată lumii de oamenii înțelepți:

„Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor.” – Isaia 41:10

 

Astăzi am primit acest mesaj deosebit de frumos care mi-a readus zâmbetul pe buze:

PUNE PAHARUL JOS!

​​ Un psiholog îi învață pe cursanții săi despre “managementul stresului“. A luat un pahar de apa și s-a plimbat prin sală…în liniște. Toată lumea aștepta o întrebare de genul – este pe jumătate plin sau pe jumătate gol. La un moment dat s-a oprit, a ridicat paharul și și-a întrebat auditorii: – Cât de greu este acest pahar cu apa?

Mirați, cursanții au dat răspunsuri între 250 și 500 ml. Răspunsul psihologului a fost următorul :

– Greutatea absolută nu contează. Contează cât timp îl vei ține ridicat.

Un minut – nici o problemă.

O oră – o durere de braț.

O zi – îți paralizează brațul.

 În fiecare din aceste 3 cazuri greutatea paharului nu se schimbă. Se schimbă doar durata, timpul… și cu cât e mai lung, cu atât mai greu este paharul. Stresul și grijile din viață sunt asemenea paharului cu apă. Dacă te gândești puțin la ele… nu se întâmplă mare lucru. Dacă te gândești mai mult la ele… începe să te doară sufletul. Dacă te gândești tot timpul la ele – îți paralizează mintea, nu mai poți să faci nimic. De aceea este important să te eliberezi de stres.

Când ajungi acasă pe seară… lasă-ți grijile deoparte.

Nu le purta cu tine în noapte. Pune paharul jos!

Parabola aceasta îmi aduce aminte de o poezie superbă a lui Tudor Arghezi: ”Inscripție pe o ușă”.

  Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,

Ca un inel sticlind în dreapta ta,

Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.

Purcede drept și biruie-n furtună.

 

 Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.

Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.

Căci neamul trebuie să-ți fie drag

Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă!  

Dacă atâția oameni ne fac aceste recomandări de mii de ani, de sute de ani, de zeci de ani… cred că și noi ar trebui să  învățăm să ne debarasăm de stres și să îi ajutăm și pe alții să o facă!

Read Full Post »


Partea a doua:

Sa ne fie spre folos!

Read Full Post »

REMEMBER

”Cândva, un călugar era mereu irascibil. Se supăra foarte repede,  aproape din orice. Deşi se ruga neîncetat la Dumnezeu să îl scape de supărare,  de fiecare dată când se ridica de la rugăciune,  se mânia pe unul dintre fraţi. La un moment a îndrăznit să-I spună lui Dumnezeu:

„Doamne,  nu Te-am rugat eu să mă scapi de supărare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa des?”. Dumnezeu i-a răspuns:

“Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării fără materie primă? Nu Mi-ai spus tu să te scap de supărare? De aceea îţi trimit mereu pe cineva,  ca să ai ocazie să nu te superi chiar dacă îţi dă motiv. Tu poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? Tot aşa este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale! Numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale”.

Călugărul s-a luminat şi de atunci îşi spunea mereu: „Mă supăr doar când vreau eu”. Şi aşa a scăpat călugărul de supărare. ”

AJUTA MA DOAMNE!

Mulțumesc doamnei careia i-au plăcut versurile mele și le-a alăturat acestei imagini!

Vă mulțumesc tuturor celor care transmiteți versurile mele mai departe!

Doamne ajută!

Simina Silvia Șcladan

Read Full Post »

          O profesoara din New York s-a hotarat sa-i onoreze pe toti elevii din ultima clasa de liceu, spunandu-le ce mult inseamna pentru ea, fiecare dintre ei. Ea a chemat pe fiecare elev in fata clasei, pe rand. Intai i-a spus fiecaruia ce mult a insemnat pentru ea si pentru clasa. Apoi i-a dat fiecaruia o panglica albastra, imprimata cu litere aurii, pe care scria „Cine sunt eu conteaza pentru ceilalti!” Dupa aceea, profesoara a decis sa realizeze un proiect al clasei, sa vada ce impact ar avea aceasta idee asupra unei comunitati. I-a dat fiecarui student inca trei panglici si i-a instruit sa mearga si sa continue aceasta ceremonie de recunoastere a valorii cuiva, urmand ca ei sa urmareasca rezultatele, pentru a vedea cine a onorat pe cine si sa-i comunice clasei rezultatele, peste o saptamana. Unul dintre baietii din clasa s-a dus la un director adjunct dintr-o companie din apropiere si l-a „premiat” pentru ca l-a ajutat sa-si planifice cariera. I-a oferit o panglica, prinzandu-i-o la vedere, pe camasa. Apoi i-a mai dat doua panglici si i-a spus: „Facem un proiect de clasa pe tema recunoasterii meritelor celor din jur si ne-ar placea sa mergeti sa gasiti pe cineva pe care sa-l apreciati si sa-i dati o panglica albastra.” Mai tarziu in acea zi, directorul adjunct s-a dus la seful lui, care avea reputatia de a fi un tip morocanos. I-a spus ca il admira cu-adevarat, pentru ca era un geniu creativ. Seful a parut foarte surprins. Directorul adjunct l-a intrebat daca ar accepta in dar panglica albastra si daca ii permite sa i-o puna in piept. Seful lui a zis: „Da, bineinteles. ” Directorul a luat o panglica albastra si a pus-o pe sacoul sefului sau, deasupra inimii. Apoi a intrebat, oferindu-i ultima panglica, „Vreti sa luati aceasta panglica si sa o dati altcuiva, in semn de apreciere? Adolescentul care mi-a dat-o are un proiect la scoala si vrem sa ducem mai departe aceasta ceremonie a panglicilor albastre, sa vedem cum ii afecteaza ea pe oameni.” In acea seara, seful a venit acasa si s-a asezat pe canapeaua din sufragerie, alaturi de fiul sau de 14 ani care parea suparat. A spus: „Astazi mi s-a intamplat cel mai incredibil lucru. Eram in biroul meu si unul dintre angajatii mei a intrat si mi-a zis ca ma admira si mi-a dat o panglica albastra pentru ca sunt un geniu creativ. Imagineaza- ti! Crede ca sunt un geniu creativ! Apoi mi-a pus in piept o panglica albastra, pe care scrie <>. Mi-a dat o alta panglica si mi-a cerut sa gasesc la randul meu pe cineva pe care apreciez. In timp ce ma intorceam acasa, am inceput sa ma gandesc pe cine apreciez si cui pot sa-i ofer aceasta panglica. Ei bine, fiule, cred ca tu esti persoana cea mai potrivita. Vreau sa te onorez pe tine, oferindu-ti aceasta panglica. Zilele mele sunt extrem de agitate si cand vin acasa nu prea iti dau atentie. Uneori tip la tine pentru ca nu iei note suficient de bune la scoala si pentru dezordinea din dormitorul tau. Cumva, in seara asta, am vrut sa ma revansez si sa te fac sa intelegi ca tu chiar contezi pentru mine. Alaturi de mama ta, tu esti cea mai importanta persoana din viata mea. Esti un pusti minunat si te iubesc!” Emotionat, baiatul a izbucnit in hohote de plans si nu se mai putea opri. Intregul corp ii tremura. S-a uitat la tatal sau si i-a zis printre lacrimi: „Tata, asta-seara, mai devreme, stateam in camera mea si am scris o scrisoare pentru tine si mama, explicandu-va de ce a trebuit sa imi iau viata si va rugam sa ma iertati. Aveam de gand sa ma sinucid in noaptea asta, dupa ce voi veti fi adormit. Chiar am crezut ca nu iti pasa catusi de putin de mine. Scrisoarea e sus. Nu cred ca voi mai avea nevoie de ea.” Tatal sau a urcat in camera baiatului si a gasit o scrisoare sincera, plina de suferinta si durere. A doua zi, seful s-a intors la lucru un om schimbat. Nu mai era morocanos si a facut tot ce-a putut, pentru ca toti angajatii lui sa afle ca, intr-adevar, cine sunt ei conteaza pentru el si pentru ceilalti! Directorul adjunct a ajutat multi alti oameni in planificarea carierei, unul fiind fiul sefului sau si nu a uitat sa le spuna cat de important este sa le oferi celorlalti sprijinul. In plus, tanarul si colegii sai de clasa au invatat o lectie valoroasa: „Cine esti conteaza CU ADEVARAT pentru ceilalti!” Daca ai pe cineva care inseamna mult pentru tine, te incurajez sa ii trimiti acest mesaj si sa le dai de stire. Nu stii niciodata cat poate conta pentru cineva, o asemenea incurajare.

 

Read Full Post »

Exemplul izvorului

Trei călători poposiră în drumul lor lângă un izvor. Izvorul avea apa limpede şi curată, iar călătorii şi-au potolit uşor setea. Deasupra izvorului cineva scrisese:
„Faceţi şi voi ceea ce fac eu…“
„Oare ce să însemne aceste cuvinte?“ se întrebară călătorii.
– Eu cred, zise primul călător, că izvorul vrea să ne spună: «Vedeţi, eu alerg mereu şi mă strecor printre pietre şi straturi de pământ şi de aceea sunt limpede şi curat; lucraţi, alergaţi mereu şi voi, căci munca vă ţine curaţi».
– Eu cred, zise al doilea călător, că izvorul vrea să ne spună altceva. El parcă zice: «Vedeţi, eu vă dau apa mea cea limpede în dar, fără plată, deci şi voi să daţi în dar şi fără plată altora bogăţiile şi bunurile voastre cu care v-a învrednicit bunul Dumnezeu».
– Eu cred, zise al treilea călător, că izvorul vrea să ne spună altceva, şi anume: «Vedeţi cât de curată şi de limpede este apa mea acum, dar de îndată ce ea se va tulbura, nu mai sunt bun de nimic, nu mai poate bea nimeni din ea, călătorul fuge de ea…»
Aşa e şi viaţa noastră cea sufletească. De îndată ce o tulbură păcatul, ea nu mai este bună de nimic. Ea devine urâtă şi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor…
Trei păreri aveau cei trei călători şi toţi trei aveau dreptate.
Iată ce exemplu minunat ne poate oferi un izvor cu apa lui limpede şi curată.

Vulpea şi grădina cu poame

O vulpe văzu odată o grădină încărcată de toate bunătăţile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte, pe care vulpea nu le putea sări.
„Ce aş putea face să străbat în grădină?” – se întreba vulpea. Umblând de jur-împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se şi judecându-se ce-i de făcut, vulpea îşi zise: „Stiu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi şi voi încăpea prin gaură”.
Zis şi făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură şi, ajungând la poame, se ospătă din belşug. Dar, după câteva zile, îşi aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă aici, un alt necaz: se îngrăşase de-a binelea şi nu mai încăpea pe gaură. Ce-i de făcut?
„Nu-i alt mod să scap de aici – îşi zise vulpea necăjită – decât să mă pun iarăşi pe foame şi răbdare, ca să slăbesc”.
Răbdă iar trei zile şi, slăbind, se strecură afară. Când se văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise:
” Frumoasă eşti tu, grădină şi dulci sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu de ele? Cât am mâncat atât am răbdat… Cum am intrat aşa am ieşit…”
Ce istorioară plină de înţeles! Aşa e şi cu noi. Cum am intrat în lumea asta, aşa vom şi ieşi din ea. Nimic nu vom putea duce cu noi.
Lume, lume, cât de dulci sunt poamele tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele!?

ADAME, DE CE AI GUSTAT?

Un om sărac îşi făcuse un obicei: de cîte ori lucra ceva greu, ofta adînc, zicînd: „Adame, de ce ai gustat?”

Odată, tăind lemne la un boier, acesta îl auzi grăind aceste vorbe şi îl întrebă:
– Ce vrei să spui, omule, cu vorba asta?

Păi, dacă Adam – răspunse omul – n-ar fi muşcat, pe cînd era în rai, din fructul oprit, ne-ar fi mers mai bine şi nouă, oamenilor necăjiţi şi săraci. N-ar fi trebuit să ne chinuim atît de mult ca să cîştigăm o bucăţică de pîine. Ce-i trebuia lui Adam să guste din fructul oprit şi să calce porunca dumnezeiască, atunci cînd avea totul după pofta inimii şi cînd trăia fără vreo supărare şi fără nevoia de a munci într-o grădină aşa de frumoasă cum era raiul? Boierul îi zise:

– Din cuvintele tale înţeleg că eşti un om şi deştept şi cinstit. De aceea, vreau să te am pe lîngă mine şi să-ţi fac o soartă mai bună. Aşadar, cu începere de mîine, să te muţi cu nevasta dumitale la conac la mine, unde veţi trăi ca în rai.

Aşa s-a şi întîmplat. Tăietorul de lemne şi femeia lui fură primiţi la curtea boierului unde li se dădu o casă foarte frumoasă şi aveau toate din belşug. Cînd veni vremea mîncării, sosiră îndată servitorii cu fel de fel de mîncăruri scumpe. O dată cu mîncărurile, servitorii aduseseră şi un castron de argint, acoperit cu un capac.

– Boierul ne-a spus – ziseră servitorii – că puteţi mînca din toate bunătăţile ce vi le aducem, dar de castronul acesta să nu vă atingeţi şi să nu-1 deschideţi.

– Păi ce avem noi cu vasul acesta dacă avem pe masă atîtea bunătăţi şi mîncare? Răspunse omul fără să se gîndească la castron.

A doua zi, servitorii aduseră din nou castronul şi cei doi, aşijderea, nu se atinseră de el. Insă a treia zi femeia începu a întreba:

– Oare ce să fi pus boierul în castronul cel de argint, de ne dă poruncă să nu-1 deschidem?

– Ce avem noi cu gîndul boierului? răspunse omul. Avem tot ce ne trebuie. Pentru ce să mai căutăm şi în castron?

În ziua următoare femeia iar începu:

– Ce-ar fi dacă ne-am uita puţin înăuntru, mai ales că nu e nimeni ca să ne vadă? Ridicăm puţin capacul, aruncăm o privire în castron şi apoi îl acoperim din nou.

La început, bărbatul dădea într-una din cap şi zicea: „Nu şi iar nu!” Femeia însă se porni cu gura pe bărbat, că ei nu-i face niciodată hatîrul, că bărbatu-său nu ţine deloc seamă de cuvintele şi de rugăminţile ei, şi cîte şi mai cîte. Bietul bărbat ce era să facă? Se sculă, se uită de jur-împrejur, deschise uşa ca să vadă dacă nu cumva îi pîndeşte cineva şi zise apoi, oftînd:

– Eh, la naiba, deschide şi dă-mi pace! Femeia ridică îndată capacul şi… Ce să vezi? În castronul de argint nu era altceva decît un şoricel re sări şi se ascunse într-o gaură din perete. Bărbatul şi femeia se uitau acum unul la altul zăpăciţi şi îngroziţi. Şi pe cînd stăteau aşa, iată către boierul care întrebă ce li s-a întîmplat.
– Nimic! răspunse femeia, tremurînd. Boierul însă înţelese ce se întîmplase şi de aceea luă de pe castronul de argint capacul, zicîndu-le:

– Aşadar, aţi călcat porunca mea!

– Ea a stăruit! grăi supărat tăietorul de lemne, arătînd spre nevastă-sa.

– Nevastă-ta – făcu din nou boierul – este o Evă, iar tu eşti un Adam. Lăcomia a fost pentru voi şarpele primilor noştri strămoşi. Ea v-a dus în ispită şi n-aţi fost în stare să vă împotriviţi. De aceea, trebuie să primiţi îndată pedeapsa greşelii voastre şi să vă cîştigaţi, din nou, pîinea în sudoarea frunţii.

Şi a trebuit ca omul şi femeia să se dezbrace de hainele cele scumpe, să părăsească locuinţa cea frumoasă şi să se ducă iar la coliba lor şi la vechea lor treabă.

De atunci, tăietorul de lemne nu se mai supăra pe Moş Adam şi, în toată viaţa, n-a mai spus o singură dată cuvintele: „Adame, Adame, de ce ai gustat?”

DARURILE DOMNULUI

DARURILE DOMNULUIUn om nemulţumit cu averea cârtea împotriva lui Dumnezeu.
-Dumnezeu, zicea el, împarte bogăţii la toţi şi numai mie nu-mi dă nimic! Cum aş putea să-mi croiesc şi eu un drum în viaţă dacă nu am nimica?
Un bătrân, auzindu-l, se apropie de el, îi apucă mâna dreaptă, şi-i zise:
-Ai vrea să ţi se taie mâna asta pentru o mie de lei?
-Nu, negreşit că nu.
-Dar mâna stângă?
-Nici!
-Ai vrea să-ţi dai ochii pentru zece mii de ruble?
-Ferească Dumnezeu! Nu mi-aş da un ochi pentru nimic în lume!
-Ei vezi, răspunse bătrânul, ce bogăţii ţi-a dat Dumnezeu? Şi tu te plângi mereu, în loc să-I mulţumeşti.

CALIFUL ŞI DIAVOLUL

Un calif evlavios trăia odată în Bagdad. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Se trezea şi se ruga regulat la ceasul obişnuit. într-o dimineaţă se scăpă cu somnul şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă ceasul rugăciunii.

Un străin întră în odaia lui de dormit şi îl trezi, grăindu-i:
-Măria Ta, scoală-te, că întîrzii de la ceasul de rugăciune!
-Şi cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă califul speriat.
-Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.

-Nu-mi vine a crede… Tu eşti un om cu gînduri ascunse… Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul?

-Ba da, Măria Ta, eu sunt diavolul, şi iată am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.

-Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gînd de înşelăciune. Pe numele viului Allah (Dumnezeu), te jur să-mi spui cu ce gînduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?

-Fiindcă m-ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Apoi eu am venit aici cu un gînd de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: „Omul acesta va întîrzia ceasul rugăciunii. Cînd se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s-a întîmplat aşa ceva. în inima lui se va aprinde o mare părere de rău… Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem”. Astfel judecîndu-ne – încheie diavolul – iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.

Acestea zicînd, diavolul se făcu nevăzut, iar califul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.

Dar tu, dragă cititorule, cum te rogi?

 
DIAVOLUL ŞI BABA

Doi orbi, care trăiau din cerşit, se făcură tovarăşi de viaţă, hotărând să împartă tot ce vor câştiga din mila oamenilor. Ei trăiau foarte bine în această frăţietate.

Dracul însă, care nu vede niciodată bucuros buna înţelegere dintre oameni, se trudi multă vreme să strice prietenia celor doi orbi cu fel şi fel de şiretlicuri drăceşti, dar zadarnică i-a fost munca. Orbii nu se certau niciodată.

Deznădăjduit, Sarsailă se hotărî să-i lase în pace. Dar tocmai atunci se pomeni cu o babă care-l întrebă:
– Dar ce eşti aşa de amărât, împieliţatule?
– Cum să nu fiu? răspunse „Ucigă-l crucea”. Şi începu să-i spună păsul lui.
– Ce dai babei dacă face ea ceea ce n-a putut face nici dracul? întrebă bătrâna.
– O pereche de cizme nou-nouţe – răspunse Nechipercea.

Baba, bucuroasă de răsplata ce avea să primească, zise dracului să stea pe loc şi să ia seama la ce face ea.
Se duse de-a dreptul la cei doi orbi şi le zise, căinându-i:
– Vaaai de voi, vai de voi, ce viaţă chinuită duceţi! Că nu vă bucuraţi şi voi, ca toţi oamenii, de lumina soarelui. Iată, vă dau un galben să-1 împărţiţi amândoi, că n-am schimbat.
Şi, zicând aşa, se făcu doar că dă galbenul, dar în adevăr n-a dat nimic, şi nici n-a atins vreuna din cele două palme întinse…

– Să fie pomană morţilor! ziseră într-un glas bieţii orbi, în timp ce baba se depărta ca la vreo patru stânjeni de ei, apoi se opri să vadă ce se întâmplă.
Dracul se uita şi el, cu baba, de departe.
Cei doi orbi, după ce înţeleseră, călăuziţi de auz, că baba s-a dus, izbucniră plini de bucurie:
– Un galben! Un galben!

Apoi unul din ei zise celuilalt:
– Bagă de seamă unde îl pui, să nu-l pierzi, până îl vom schimba să-l împărţim.
– Cum?! îmi spui mie să fac ceea ce trebuie să faci tu, când galbenul e la tine?
– La mine?! Doamne fereşte!

Şi-n mintea fiecăruia încolţi gândul: „Vrea să mă înşele”. După ce schimbară mai multe vorbe aspre şi înjurături, puseră mâna pe ciomegele ce le aveau şi începură să se bată. Şi ce fel de bătaie! Zice o vorbă veche: „Să te ferească Dumnezeu de bătaia orbului”.

Dracul rămase înmărmurit de isprava babei. Iar când aceasta se duse spre el să-şi primească răsplata, Scaraoschi o opri la distanţă înfiorat şi-i întinse cizmele cu o prăjină lungă, de teamă să nu-i facă şi lui cine ştie ce.

Şi, iată, aşa s-a întâmplat că ce n-a putut face diavolul a făcut baba.
PLUGARUL ŞI DIAVOLUL

Arabii au o frumoasă poveste despre cum l-a păcălit pe diavolul un plugar.
Un plugar sărac îşi ara ogorul său. Un drac îl zări şi se apropie de el.
– Acest ogor este al meu, îi zise el. Nu te las să-l semeni, decât cu condiţia să împărţi cu mine rodul.
Plugarul ce era să facă? Primi.
-Eu voi lua ceea ce va ieşi pe pământ, zise dracul, şi tu vei lua ceea ce va rămâne sub pământ.
– Ne-am înţeles, răspunse ţăranul.
Plugarul semăna atunci sfeclă. Când diavolul veni, se apucă să taie ce ieşise din pământ, adică frunzele, care nu preţuiau nimic.
Plugarul smulgea sfeclele care se găseau sub pământ.
– M-ai păcălit, îi zise dracul. Dar n-ai să mă mai înşeli. La anul vreau să am ceea ce va rămâne sub pământ.
– Bine, zise plugarul.
Anul următor, plugarul semăna grâu şi îl grapă. Grâul răsări, spicele crescură şi îngălbeniră. Atunci, iar veni dracul.
– Seceră! – zise el plugarului.
Acesta luă coasa, cosi grâul şi îl legă în snopi. Nu lăsă dracului decât miriştea. Dracul, văzându-se încă o dată păcălit, fugi ruşinat, iar plugarul nu l-a mai întâlnit de atunci.

* *

Acum, iubite cititorule, aceasta-i o poveste, dar, în această poveste este pus şi un mare adevăr, şi anume: adevărul este acela că de omul care munceşte nu se poate apropia satan cu ispitele şi amăgirile lui. Lenea este ogorul diavolului şi în acest ogor se prinde de minune sămânţa ispitelor, dar pe urma plugului şi a muncii satan n-are ce căuta, că totdeauna iese ruşinat şi păcălit.

ÎN CĂUTAREA TIMPULUI PIERDUT


Pe timpuri obişnuiam să am timp.
Astăzi alerg tot timpul după timp.
Nu am timp să mă îmbrac,
 întârzii la întâlniri,
nu am timp să mănânc,
nu am timp să gândesc,
 nu am timp să pun întrebări,
nu am timp de voi,
nu am timp să citesc,
 nu am timp să mă rog.
Nu mai am timp să pierd timpul.
Şi totuşi, când mă gândesc:
” -Voi ajunge la timp acolo unde timpul are timp, adică la… moarte.
Însă, înspre acolo încă nu vreau să mă grăbesc.”
Dar îmi fac timp să-mi aduc aminte că ”cine îşi va păstra timpul îl va pierde şi cine îşi va pierde timpul pentru Hristos îl va câştiga”.
Pe timpuri obişnuiam să am timp!
Doamne, timpul nostru cel de toate zilele dă-ni-l nouă astăzi!
Căci a Ta este Împărăţia şi Timpul şi Timpurile în veci. Amin!

Read Full Post »


Fluturele negru-Fluturele curcubeu
Se privea in oglinda.Era de 10 minute in fata ei si inca nu pricepea ce se intampla. Oare cat trecuse de cand se privise ultima oara cu atentie ? Oare cand se uitase ultima oara pt a se privi si nu doar pentru a verifica fugar daca pantalonii si pantofii se potrivesc ?
Probabil a trecut mult timp de atunci. Prea mult … Mereu pe fuga, mereu contra-cronometru, mereu aparea ceva mai important.
——
Nu se mai recunostea. Imaginea reflectata era cea a unui fluture negru. Ultima oara cand s-a privit cu atat atentie – trebuia sa fii trecut poate chiar ani de atunci – imaginea care ii aparea in oglinda era cea a unui fluture-curcubeu. Era un fluture-curcubeu inconjurat de fluturi cenusii. S-a decis sa dea tuturor din culorile lui. Si, de fiecare data, fluturelui-curcubeu ii mai disparea o linie colorata, iar un fluture cenusiu primea acea culoare. Fluturii cenusii aproape ca disparusera. Aproape toti devenisera fluturi colorati. Doar ca, atat de atent la culorile celorlalti, atat de preocupat sa dea cator mai multi, cat mai multa culoare, fluturele-curcubeu a uitat sa se gandeasca la propria lui culoare.
A dat tuturor, mai mult si mai mult de fiecare data, si – fara sa-si dea seama – a devenit un fluture negru. Ce ciudat … Oare chiar niciunul din fluturii aceia cenusii, deveniti apoi colorati, nu s-a gandit sa faca acelasi lucru ? Oare niciunul nu a remarcat ca fluturele-curcubeu a devenit fluture negru ? Oare niciunul nu si-a dat seama cat de usor ar fi fost sa faca si ei la fel ? Sa dea din culoarea lor ? Se pare ca … NU !
—-
Acum fluturele negru se privea in oglinda. Stia ca e el, dar nu-i venea sa creada. A inceput sa planga … Nu mai avea nici un rost … Nu mai putea sa faca singurul lucru pe care stia : sa dea din culoarea lui celorlalti. Nu-i mai ramasese nimic de dat. A plans atat de mult incat nici nu si-a dat seama cand un alt fluture a trecut pe langa el. Nu si-a dat seama ca pe coltul unei aripi, parca se zarea o liniuta colorata. A plans pana a adormit.

Cand s-a trezit era tot in fata oglinzii. Dar … cine era in oglinda ? De unde a aparut acel fluture-curcubeu ? Stai … era el ? A redevenit fluture-curcubeu ? Oare cat timp dormea au venit si alti fluturi sa ii dea din culorile lor ? Oare liniuta roz de pe coltul aripei fusese suficient pentru a gasi in el insusi suficiente culori pentru a o lua de la capat ? Oare fusese totul doar un vis urat si el nu a fost defapt nicicand fluturele negru ?
——
Nu a aflat niciodata raspunsul le acele intrebari. Dar nici macar nu conteaza. Important ca o poate lua de la capat. Ca poate da, din nou, din culorile lui. In plus, a invatat un lucru foarte important: nu e suficient sa ofere culoare fluturilor cenusii. Trebuie sa ii invete ca, la randul lor, sa o daruiasca mai departe. Astfel, daca fiecare ar da din culoarea lui, cu totii ar deveni fluturi-curcubeu si nu ar mai exista fluturi cenusii si negri.

O poveste scrisa la rugamintea lui Zeffy de Magda

Read Full Post »

Older Posts »