UNIVERSUL POVEȘTILOR-LANSARE DE CARTE LA BIBLIOTECA METROPOLITANĂ ”MIHAIL SADOVEANU”, BUCUREȘTI 2011

Sâmbătă 11 iunie 2011, am avut deosebita plăcere de a participa alături de nume de rezonanță ale literaturii românești contemporane la o dublă lansare de carte în București.

Chiar dacă drumul Suceava-București a fost lung și istovitor, bucuria de a (re)vedea oamenii cu suflet de aur, care dăruiesc umanității cele mai sensibile creații izvorâte din preaplinul sufletelor lor, m-a întărit și mi-a dat speranțe că în România vor exista mereu adevărați români care vor duce mai departe cultura și tradițiile acestui popor greu încercat.

Evenimentul a început cu prezentarea cărțți ”Luminișuri” a scriitoarei Elena Buică din Toronto-Canada. Doamna Elisabeta Iosif, Președinta Ligii Scriitorilor Români- Filiala Cluj a deschis evenimentul:

M-a impresionat puterea de muncă și de dăruire a scriitoarei Elena Buică din Toronto, Canada, pentru că  așa cum spunea și doamna Cezarina Adamescu:

”  Ea nu şi-a renegat neamul, originea, patria, limba, educaţia, nevoile, strâmtorările pe care le-a încercat în ceasuri de cumpănă, întreaga viaţă dusă aici. Dimpotrivă, cu trecerea anilor, le-a conferit o aură sacră. Distanţa a nivelat toate asperităţile şi, în mod paradoxal, a apropiat-o de tot ce-i românesc, cu o nevoinţă aproape dureroasă, acerbă care poartă numele DOR şi care, cu ochii închişi devine şi mai intens.”

Vă mulțumesc stimată doamnă Elena Buică pentru carte și pentru tot frumosul pe care l-ați adus în sufletul meu!

A urmat prezentarea volumului ”Universul poveștilor” și festivitatea de premiere a autorilor:

Autorii din volumul de povești ”Universul poveștilor” care au luat parte la acest eveniment sunt:

Arienne Bertin (Georgeta Olteanu)

Floarea Cărbune

Georgeta Nicoleta Chiroiu

Elisabeta Iosif

Elena Stan

Simina Silvia Șcladan

și copiii premiați:

Cristina Alexia Badea

Diana Ștefana Șcladan.

Liga Scriitorilor Români- Filiala București și revista ”Cetatea lui Bucur” au oferit premiile elevilor câștigători și Diplome de excelență autorilor și dascălilor care au îndrumat copiii spre Concursul de povești ”Universul poveștilor”:

S-au citit cele mai îndrăgite povești din ”Universul poveștilor” spre încântarea micilor spectatori:

 

Au fost și vor rămâne clipe de neuitat, în care prietenia dintre oameni a reușit să reunească cele mai tinere condeie, îndrumate  de scriitorii cu suflet mare care au reușit să dea aripi celor mai frumoase vise ale copiilor. Bucuria se putea citi pe chipurile câștigătorilor:

Acest proiect a demonstrat că avem copii valoroşi care educaţi de cei mai dăruiți dascăli reuşesc să ducă mai departe tradiţiile şi valorile neamului nostru.

La final am reușit să facem o fotografie de grup pe treptele Bibliotecii Metropolitane ”Mihail Sadoveanu” din București:

Sper să reușim în continuare să descoperim și să încurajăm copiii de pretutindeni spre a pune pe hărtie gândurile, simțămintele lor fie în proză, fie în versuri.

Și dacă am trăit cu toții un eveniment de suflet, încărcat de cele mai nobile emoții, acest lucru îl datorăm indiscutabil, inițiativei doamnei Elisabeta Iosif care a reușit să reunească ca într-un buchet, creatorii de frumos din țară și din străinătate. Au fost și vor rămâne clipe de neuitat, prin care s-a răsădit sămânța ”cuvântului care zidește” în sufletele tuturor.

 

 Cu preţuire,
Simina Silvia Şcladan

Read Full Post »

UNIVERSUL POVEȘTILOR-IMAGINI DE LA LANSAREA DE CARTE SI FESTIVITATEA DE PREMIERE

Miercuri 1 Iunie 2011  a avut loc la Biblioteca Bucovinei ”I.C. Sbiera” din Suceava, lansarea de carte si premierea copiilor participanți la Concursul național de povești (cu participare internațională) ”Universul poveștilor”.

Prezentarea evenimentului de către coordonatoarea proiectului de carte ”Cărți si gânduri în dar”, poeta Simina Silvia Șcladan:

Lista câștigătorilor:

La mulți ani de 1 Iunie tuturor copiilor din lume:

Andreea Magdalena Blanaru alături de domnul înv. Boghean Gorcea la Lansarea de carte ”Universul povestilor”:

Bătrâneasca din Bucovina:

Prof. Dr. Mihai Păstrăguș:

Elevele din cl.a V a de la Școala Generală nr. 8 Suceava:

Pagini de carte prezentate de Simina Silvia Șcladan:

Formația ”Mugurii Bucovinei” interpretând o suită de cântece bucovinene:

Domnul înv. Gheorghe Vicol, poet și povestitor membru al Ligii Scriitorilor din România:

vorbind despre importanța premiilor oferite de Liga Scriitorilor din România și de Revista ”Moldova literară”:

Doamna înv. Alina Nădejde de la Școala Generală nr.8 Suceava,

vorbind despre volumul de povești ”Universul poveștilor”:

Grupul vocal ”Mesagerii bucuriei” de la Școala Generală nr.8 Suceava:

Este bine şi este frumos că se scrie, deşi realitatea socială şi morală a vremurilor noastre devine din ce în ce mai dură şi banii nu ne mai ajung să ne putem bucura de tot ce ne dăruieşte viaţa.

Totuşi Mihai Eminescu spunea cândva:„Bogăţia unui popor nu stă în bani, ci în muncă!”. Prin munca la catedră a dascălilor acestui neam, copiii noştri sunt ajutaţi să treacă cu fruntea sus prin viaţă şi chiar să dăruiască lumii bucurie din bucuria lor. Micii scriitorii  din „Universul poveştilor” au demonstrat încă odată că bogăţia unui popor stă în munca şi în capacitatea copiilor de a duce mai departe bogăţia spirituală şi culturală a poporului lor.

Cu prețuire,

Simina SIlvia Șcladan

Read Full Post »

LEGENDA GHIOCELULUI

A fost odată o Rază de Soare. Era chiar fata cea mai mică şi răsfăţata a astrului luminos. Şi tocmai pentru că era cea mai mică şi mai răsfăţată, tatăl ei o lasa să zburde pe unde îi dorea inima. Şi iată că într-o bună zi, Rază de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate şi mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!

– Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? A spus raza de soare. Şi, repezita cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare şi s-a înălţat din nou în văzduh. Toate florile din grădina au privit mirate către cer şi au început să murmure:

– Aţi văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prinţesa?

– Cu siguranţă că a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat şi roşu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.

– Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate.

– Nici vorbă de aşa ceva! le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre fraţi mei. Nu vedeţi ce frumoşi şi parfumaţi suntem?

Până şi o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susţinut că Rază de Soare culesese o violetă, şi nu altceva.

Numai într-un colţ cineva plângea. Era un ghiocel mic şi firav, a cărui codiţă fusese ruptă de trena rochiei de aur a prinţesei.

Cum Rază de Soare nu era departe, l-a auzit şi i-a părut tare rău. Şi a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codiţa cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată.

Dar nu a fost numai atât. Prinţesa Rază de Soare a venit lângă ghiocel şi i-a spus aşa:

-Biata floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorinţă vrei să-ţi îndeplinesc pentru a-mi repara greşeală?

– Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-şi frumosul capusor în jos.

– Nu vrei frumuseţea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? A insistat Raza de Soare.
– Bine, a încuviinţat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpadă rece, iar parfumul meu abia simţit să-i facă pe oameni să se bucure şi să ştie că a venit primăvara!

Şi chiar aşa a fost. Raza de Soare l-a sărutat pe Ghiocel şi vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.

De atunci, Ghiocelul este prima floare care ne zâmbeşte dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, şi toată lumea ştie că vremea cea urâtă este pe sfârşite.

Read Full Post »

Ratusca cea urata

 

Ce frumos era la ţară! Era în mijlocul verii; grâul işi legăna spicele-i galbene, ovăzul era încă verde, şi prin livezi fânul era aşezat în căpiţe mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare roşii, vorbind în limba egipteană, limbă pe care o învăţase de la mama ei. în jurul câmpiilor şi livezilor se ridicau păduri mari, înlăuntrul cărora erau lacuri adânci.

Da, cu adevarat, era nespus de frumes la tara! Razele soarelui se revarsau asupra unui castel vechi imprejmuit cu santuri adanci; foi mari de lipan se inclinau de pe ziduri deasupra apei; si erau asa de late, meat copiii se puteau ascunde sub ele; acolo te gaseai intr-o singuratate ca in adancul unei paduri. Intr-o astfel de ascunzatoare isi facuse cuibul o rata, si isi clocea ouale; era foarte nerabdatoare sa-si vada puii. Nimeni nu venea pe la ea sa-i faca vizita, pentru ca celorlalte rate le placea mai mult sa inoate de-a lungul santurilor, decat sa vina sa bleotocărească sub frunzele de lipan cu dansa.

In sfarsit incepura a ciocni ouale unul dupa altul; se auzea: „piu! piu!” şopteau puisorii care erau toti vii si scoteau ciocul din gaoace.

„Mac! Mac!” zisera ei mai pe urma, facand o galagie de-ti lua auzul.

Se uitau in toate partie pe sub frunzele verzi, si mama ii lasa in voia lor, caci culoarea verde e foarte buna pentru ochi.

 

 

 

– Ce mare e lumea! zisera puisorii, cum iesira din ou.

– Voi credeti ca lumea e numai cat vedeti aici? zise mama. O! Nu, hotarele ei se intind mult mai departe, dincolo de cealalta parte a gradinii, pana in livada preotului; insa eu n-am fost niciodata pe-acolo. Sunteti toti aici? adauga ea ridicandu-se. Ati iesit toti? Nu, nu-i am inca pe toti, oul cel mai mare nici nu s-a clintit, sta neciocnit; Doamne! Ca mult mai tine. Spun drept, m-am saturat.

Şi se aşeza iar sa cloceasca, dar cu un aer foarte plictisit.

– Ei bine, cum merge? intreba o rata batrana, care venise sa-i faca o vizita.

– Mai am numai un ou, si nu stiu ce sa ma mai fac, ca uite nu iese puiul. Ia priveste putin pe cei scosi, nu gasesti ca sunt cei mai draguti bobocei care s-au vazut vreodata? Seamana toti leit cu tatal lor, si el nici macar nu vine sa ma vada.

– Arata-mi putin oul care nu vrea sa ciocneasca, zise rata cea batrana… A, sa stii de la mine, asta-i un ou de curca. Şi eu am fost o data pacalita ca si d-ta, si am avut mare grija, si mult necaz am mai tras cu puiul, ca toate jiganiile astea se tem grozav de apa. Nu puteam deloc sa-l fac sa intre in apa. Degeaba voiam eu sa-l invăt, si bleotocaream si ma rasteam la el, toate erau in zadar! Lasa-ma sa ma mai uit o data la ou; da, asa e, e un ou de curca. Da-l incolo, si mai bine invata pe ceilalti pui sa inoate.

– Ba nu; tot am pierdut eu atata vreme, am sa mai stau o zi-doua, raspunse rata. – Cum vei vrea, zise batrana, si pleca. In sfarsit ciocni si oul eel mare. Piu! Piu! facu puiul, si iesi din ou. Ce mare si ce urat era!

Rata il privi lung si zise:

– Ce fel de boboc, asa mare! Nu seamana cu nimeni de-ai nostri. Oare sa fie intradevar pui ; de curca! Asta-i usor de vazut: am sa-l due la apa, chiar de-ar trebui sa-l tarasc cu de-a-sila. A doua zi era o vreme de toata frumusetea; soarele stralucea pe frunzele verzi de lipan; mama ratustilor, se duse cu toata fainilia la şant; huştiuliuc, si sari in apa.

– „Mac-mac”, zise ea pe urma, si puisorii se scufundara si ei unul dupa altul si apa se inchise la loc deasupra capetelor lor. Dar indata ieşira la suprafata apei si incepura a inota repede, repede. Piciorusele lor umblau ca niste lopetele, si toti se bucurau de apa, chiar si bobocul cel mare cenusiu si urat.

– Nu, asta nu-i pui de curca, zise mama. Ce bine stie sa se slujeasca de picioarele lui, si ce drept se tine! E in adevar tot copilul meu, si… nu-i asa de urat, cand te uiti mai de aproape la el.

– Mac-mac! Veniti cu mine, sa va faceti intrarea in lume, hai sa va prezint la curtea ratelor. Numai luati seama sa nu va departati de mine, sa nu va calce cineva, si sa va paziti bine de pisica.

Intrara cu totii in curtea ratelor. Ce galagie era acolo! Doua familii se certau pe un cap de tipar, si la urma il lua pisica.

– Vedeti cum se petrec lucrurile in lume, zise rata, ascutindu-si ciocul pe iarba, caci si ea ar fi vrut sa aiba capul de tipar. Acum, miscati picioarele, urma ea; tineti-va toti la un loc si salutati pe rata cea batrana de acolo. Este cea mai de seama dintre toate cate sunt aici. E de rasa spaniola, de aceea e asa de mare, si bagaji de seama panglicuta rosie legata la piciorul ei; asta-i ceva foarte frumos, si cea mai mare cinste ce se poate face unei rate. Asta inseamna ca stapanul ei nu vrea s-o piarda, si ea trebuie sa fie bagata in seama nu numai de dobitoace, dar chiar si de oameni. Haide, tineti-va bine; nu, nu asa, nu trebuie sa va tineti labele prea apropiate: o raja bine crescuta isi departeaza picioarele cu grija; uitati-va la mine cum tin eu labele in afara. Plecati capul si ziceji: Mac! Mac!

 

 

 

Ei ascultara, si celelalte rate din jurul lor ii priveau, si ziceau tare:

– Ia uita-te aici; mai vin altii acum, parca n-am fi noi destule aici. Pfi! Dar ce boboc e acela? Nu, nu-l primim intre noi, Doamne fereste!

Şi deodata o rata mai mare zbura langa el, s-arunca asupra lui si-l musca de gat.

– Lasa-l in pace, striga mama, nu face rau nimanui.

– Se poate, dar e asa de mare si de pocit, zise rata care incepuse galceava, ca are nevoie sa fie putin mustruluit.

– Frumosi copii mai are mama, zise rata cu panglica rosie. Toti sunt draguti afara de acela; n-a iesit bine; as vrea sa ti-l mai cioplesti putin.

– Asta nu-i cu putinta, raspunse mama lui. Adevarat ca nu-i frumos; dar are o fire asa de buna, si inoata de minune; as indrazni chiar sa spun ca inoata mai bine decat toti ceilalti. Cred c-o sa creasca frumos, şi cu vremea s-o mai potrivi el. A stat prea mult in ou, din pricina asta nu-i asa de bine facut.

Pe cand vorbea asa, il tragea binisor de gat si-i netezea pufisorul.

– Şi apoi, la urma urmei e un ratoi, si nu-i pasa asa mult de frumusete. Cred c-o sa fie voinic, si o sa-si faca el drumul in lume.

– Dar ceilalti sunt foarte draguti, adauga batrana; acum copii, fiti ca la voi acasa, si de gasiti vreun cap de tipar puteti sa mi-l aduceti.

Şi pornira sa se joace, ca si cum intr-adevar ar fi fost la ei acasa.

Dar bietul boboc, cel iesit mai in urma din ou, din pricina urateniei lui, se vazu muscat, lovit, batjocorit, nu numai de rate, dar si de puii de gaina.

– Prea e mare, ziceau toti; si curcanul, care venise pe lume cu pinteni la picioare si se credea imparat, se umfla, ca o corabie cand isi intinde panzele, si merse tinta spre el, infuriat grozav, ca i se inrosise tot capul. Bietul boboc nu mai stia ce sa faca: sa se opreasca, sau sa mearga inainte; se simtea destul de mahnit ca era asa de urat, si ca era rasul si batjocura tuturor ratelor din curte.

Asa s-a petrecut in ziua dintai, si lucrurile mersera din ce in ce mai rau. Bietul boboc fu izgonit de pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte rautacioase cu el, si mereu ii spuneau:

„- Bine ar fi sa te ia pisica, uricioasa dihanie ce esti!” Pana si mama lui li spunea uneori:

„- Aş vrea sa fii departe de aici”. Ratele il muscau, puii de gaina il bateau si femeia care dadea de mancare la pasari il impingea cu piciorul.

Atunci o porni el si iesi afara din curte. Pasarelele de prin tufisuri vazandu-l zburara speriate-. „Şi toate astea pentru ca sunt urat”, se gandi bobocul; inchise ochii si merse mai departe. Ajunse la un iaz mare, unde traiau ratele salbatice. Se culca acolo in noaptea aceea, ca era tare amarat si cadea de osteneala.

A doua zi, cand se trezira ratele salbatice, dadura cu ochii de tovarasul lor cel nou.

– Ce-i asta? se intrebau ele; bobocul se intoarse in toate partile si saluta cat putu mai frumos.

– Te poti fali, ca esti groaznic de urat! zisera ratele salbatice; dar de asta putin ne pasa noua, -numai sa nu cumva sa te insori cu cineva din neamul nostru.

Sarmanul, parca se mai gandea el sa se insoare, el care nu cerea altceva decat voia de a se culca in stuf si de a bea apa din iaz!

Petrecu astfel doua zile. Iata ca venira in locurile acelea doi gansaci salbatici. Ei nu traisera inca prin lume, asa ca erau foarte obraznici.

– Asculta camarade, zisera noii veniti, esti asa de urat ca te-am lua bucuros cu noi. Vrei tu sa ne intovarasesti? Aici, in apropiere, in cealalta balta sunt gaste salbatice foarte dragute, mai toate domnisoare, si stiu sa cante frumos. Cine stie daca nu ti-oi gasi norocul, cu toata uratenia ta.

Dec-data se’auzi: poc. poc! si cei doi gansaci salbatici cazura morti in desisul de trestii, si apa se rosi de sangele lor.

Poc! Poc! şi stoluri de gaste salbatice zburara din stuf. Şi iar se mai auzira pocnituri de pusti. Era vanatoare mare; toti vanatorii stateau culcati de jur-imprejurul iazului: cativa stateau la panda catarati pe crengile copacilor, ce se indoiau deasupra trestiilor. O abureala albastrie, ca mici norisori, se rupea de pe copacii intunecosi si se impanzea deasupra apei; apoi sosira in bataie si cainii de vanatoare: Chiau, chiau… si trestiile si loziile se aplecau in toate partile. Ce groaza pe bietul boboc! Isi indoi capul ca sa si-l ascunda sub aripa; dar in aceeasi clipa vazu in fata lui un caine mare, infiorator: limba-i atarna afara si ochii lui salbatici scanteiau de cruzime. Cainele se intoarse spre boboc, ii arata coltii ascutiti si pleca fara sa-l atinga.

– Slava Domnului! suspina bobocul; sunt asa de urat incat nici cainele nu vrea sa ma manance.

Şi ramase asa, in tacere, in vreme ce gloantele suierau prin trestii si pocniturile pustilor nu mai conteneau.

Abia pe sub seara zgomotul inceta; dar bietul boboc tot nu indraznea sa se miste. Mai astepta cştva timp, se uita de jur-imprejur, si luandu-si inima in dinti, o rupse la fuga. Strabatu el campii, livezi, cand iata ca o vijelie naprasnica il impiedica de-a merge mai departe.

Nimeri la o cocioaba asa de veche si darapanata, de parca nu stia nici ea in ce parte sa se prabuseasca: si atunci ramanea tot in picioare. Furtuna era in toiul ei, si bietul boboc fu nevoit sa se opreasca si sa se adaposteasca langa cocioaba; toate-i mergeau din ce in ce mai rau.

Atunci baga el de seama ca o usa era iesita din ^a^ani; putea deci sa intre inauntru; ceea ce si facu.

Acolo locuia o femeie batrana, cu motanul si cu gaina ei; si motanul, „nepotul ei” fiindca asa-i zicea ea, stia sa-si rotunjeasca spinarea si sa toarca frumos; stia chiar sa scapere scantei, daca-i frecai bine spinarea in raspar. Gaina avea niste picioare foarte scurte, si-i zicea „Patica”. Ea facea oua minunate, si batrana o iubea ca pe copilul ei.

A doua zi vazura pe bobocul cel strain. Motanul incepu a morai si gaina a carai.

– Dar ce este? Intreba femeia uitandu-se in jurul ei. Şi cum ea nu prea vedea tocmai bine, crezu ca-i vreo rata mare care se ratacise.

– Iaca un noroc pe noi, zise batrana, o sa avem de-acu oua de rata. Numai de n-ar fi ratoi! In sfarsit, o sa vedem.

Astepta ea vreo trei saptamani, dar nu vazu nici un ou. Motanul era stapanul in casa aceea, iar gaina era stapana; asa ca aveau obiceiul sa spuna: „Noi si lumea”; ei amandoi credeau ca fac jumatate si chiar cea mai buna jumatate din lume. Bobocul indrazni sa gandeasca si el ca ar putea sa mai incapa si alte pareri; dar aceasta supara foc pe gaina.

– Nu.

– Ei bine, atunci sa faci bine sa-ti tii gura inchisa; ai auzit?

şi motanul il intreba si el:

– Tu stii sa-ti faci spatele rotund? ştii tu sa torci si sa scaperi scantei?

– Nu.

– Atunci n-ai dreptul sa-ti dai parerea, cand oamenii intelepti vorbesc intre ei.

Şi bobocul se culca si el amarat intr-un colt; dar deodata racoare si lumina patrunsera in odaie şi asta-i dadu o asa mare pofta de a inota, ineat nu-si putu tine gura si spuse gainii dorinta aceasta a lui.

– Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, si de aceea iti vin tot felul de gargauni. Fa oua sau toarce, si toate astea au sa-ti treaca.

– Totusi, e un farmec nespus sa plutesti pe apa, zise bobocul; e asa de placut sa simti apa cum se-nchide deasupra capului tau si sa te dai la fund!

– Da, trebuie sa fie o mare fericire, intr-ade-var, raspunse gaina; imi pare insa ca nu prea esti in toate mintile. Intreaba putin pe motan, care-i faptura cea mai inteleapta din cate cunosc eu, daca-i place sa inoate sau sa se dea la fund; despre mine nu-ti mai vorbesc.

Intreaba si pe stapana noastra: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi tu ca ea ar avea pofta sa inoate sau sa simta cum se-nchide apa deasupra capului ei?

– Nu ma intelegi, zise bobocul.

– Noi? Nu te intelegem noi? Dar cine te-ar intelege atunci? Te crezi tu mai invatat decat motanul si decat stapana noastra? De mine nu mai spun nimic. Nu te crede prea mult, copile, mai bine muljumeste lui Dumnezeu pentru tot binele ce ti-a dat. Ai poposit colea, la caldurica, ai gasit o societate de la care ai putea folosi mult, si in loc de asta tu te pui sa judeci si sa te faci nesuferit. Nu-i deloc o placere sa traiasca cineva cu tine. Crede-ma, eu t|i vreau binele; iti spun poate lucruri neplacute; dar tocmai dupa asta se cunosc adevaratii prieteni. Urmeaza sfaturile mele si incearca sa faci oua, sau invata sa torci.

– Mie-mi pare ca mi-ar fi mai de folos sa dau o raita prin lume, raspunse bobocul.

– Cum vei vrea, zise gaina.

Şi bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l dispretuiau din pricina urateniei lui. Sosi toamna, frunzele din padure se ingalbenira, vantul le facea sa zboare, cerul se posomori; nori grei se bolovaneau incarcati de gheaja şi de zapada. Pe gard ciorile zgriburite de frig croncaneau; numai cat te gandeai si te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era.

Intr-o seara, pe cand soarele apunea frumos dupa deal, un stol de pasari mari si falnice iesira de prin tufisuri; bobocul nu mai vazuse niciodata asemenea pasari; erau de-o albeata stralucitoare si aveau gatul lung si mladios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; isi desfacura aripile lor lungi si sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, in tarile calde, sa caute lacuri care nu ingheata niciodata. Se inaltau in sus, asa de sus incat bietul boboc se simti grozav de umilit, se invarti in apa ca o roata, ridica gatul, si-l intinse in sus, spre lebedele calatoare, si dadu un tipat asa de ascutit si de ciudat, ineat se sperie el singur de glasul lui. Nu mai putea uita frumoasele pasari, fericitele pasari din slavi, si cand nu le mai zari deloc se dete la fund; iar clmd iesi la fata apei, parca nu mai era el. Habar n-avea ce pasari erau acelea, si unde se duceau ele; si cu toate astea le iubea, ii erau dragi cum nimeni nu-i fusese asa drag pe lume. N-avea nici un necaz pe ele.

Ar fi fost prea fericit daca ratele l-ar fi ingaduit si pe el, biata fiinta urata, sa stea cu ele.

Şi iarna era asa de frig; bobocul inota mereu in fata apei ca s-o tmpiedice de-a ingheta de tot; dar in fiecare noapte copca in care inota se facea tot mai mica. Era un ger asa de cumplit, ca se auzea gheata trosnind; bietul boboc era silit sa-si miste picioarele, pentru ca sa nu se inchida copca in jurul lui. Dar, in sfarsit, se simti istovit; osteneala-l dobori; nu se mai putu mişca si fu prins de gheata.

A doua zi de dimineata, veni pe-acolo un taran şi-l vazu; s-apropie, sparse gheata, lua bobocul si-l duse femeii lui. Acolo bobocul isi veni in simtire.

Copiii dadura sa se joace cu dansul, dar bobocul crezand ca vor sa-l omoare, de frica s-arunca hustiuliuc in oala cu lapte, incat tot laptele se imprastie in odaie. Femeia striga si batu din palme de manie; el, nebun de spaima, sari in putinei, de-acolo in covata cu faina si pe urma isi lua zborul afara. Acum era frumos de vazut! Femeia racnea, alerga dupa el si voia sa-l bata cu clestele; copiii se repezira pe gramada de gunoi, ca sa prinda ratoiul. Ei radeau si tipau; noroc pentru bietul boboc, ca poarta era deschisa; se strecura binisor printre crengi si se ghemui in zapada, prapadit de osteneala.

Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile si suferintele ce-a avut, bietul, de indurat in iarna aceea strasnica.

Statea rebegit, culcat in marginea iazului, printre trestii, cand intr-o zi incepu soarele a straluci si-l dezmorti cu razele lui. Ciocarliile cantau. Era o primavara fermecatoare.

Atunci, deodata bobocul indrazni sa se lase aripilor lui, care – minune – bateau aerul cu mult mai multa putere ca alta data si erau in stare acum sa-l duca departe, oriunde… in curzind se pomeni intr-o gradina mare, unde merii erau inflorifi si socul raspandea miresme dulci aplecandu-si crengile lui lungi şi verzi pana deasupra santurilor. Ce frumoase erau toate in locurile acelea, si cum se cunostea ca era primavara!

Din adancimea tufisurilor iesira trei lebede albe si mandre, de toata frumusetea. Ele bateau din aripi şi lunecau lin pe luciul apei. Bobocul cunostea pasarile acestea minunate; el fu cuprins deodata de-o neliniste ciudata:

– Vreau sa ma due la ele, la pasarile acestea imparatesti; au sa ma ucida ca am indraznit eu, asa de urat, sa ma apropii de ele; dar ce-mi pasa? La urma urmei, e mai bine sa ma omoare decat sa fiu fmpins cu piciorul de servitoare si sa indur toate necazurile iernii.

Se arunca in apa si vasli maintea lebedelor. Acestea-l vazura si venira spre el cu penele zburlite:

– Omorati-ma, zise bietul boboc si aplecandu-si capul pe fata apei, işi astepta moartea. Dar ce vazu in oglinda apei! Isi vazu, acolo sub el, insusi chipul lui; nu mai era insa o pasare sluta, cu pene cenusii, inchise, o pasare urata, de care fugeau toti, era si el acum lebada! Da, era lebada.

Nu-i nici un rau sa te nasti intr-o curte de pasari, cand iesi dintr-un ou de lebada.

Şi acum parca-i parea bine de toate suferintele si necazurile ce indurase; acum pentru intaia oara gusta el toata fericirea, vazand frumusetea care-l inconjura, si lebedele cele mari inotau in jurul lui si-l mangaiau cu ciocurile lor.

In gradina venira copii, care aruncau paine si graunte in apa; si cel mai mic dintre ei striga:

– lata una noua! şi ceilalti copii tipau si ei de bucurie:

– Da, da, adevarat, a venit una noua! şi bateau din malni si jucau pe mal; alergara apoi la parintii lor si venira iar sa arunce paine si prajituri zicand cu totii:

– Cea noua a cea mai frumoasa! E tanara si ce lin pluteste…

Şi lebedele mai batrane plecau gatul in fata ei.

Atunci ea se simti rusinata, si isi ascunse capul sub aripa; nu stia singura cum sa mai stea, ca era prea mare fericire pentru ea. Dar nu era ingamfata deloc. O inima buna nu e niciodata ingamfata. Se gandea cum fusese oropsita si batjocorita pretutindeni şi iata ca acum auzea pe toti zicandu-i ca-i cea mai frumoasa pasare dintre toate pasarile frumoase. Şi socul isi indoia crengile lui spre dansa, si soarele raspandea asupra-i o lumina calda si binefacatoare! Atunci isi umfla si ea penele, isi inalta gatul frumos si striga din toata inima:

– Atata fericire niciodata n-am visat. Cum aş fi putut eu visa atata fericire! Eu care eram „bobocul de raţa cel urat”!

Read Full Post »

Hainele noi ale împăratului

A fost odată un împărat, căruia îi plăceau aşa de mult hainele noi, încât el îşi cheltuia averea numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă sau când se ducea la teatru ori la plimbare, nu avea alt gând decât să-şi arate hainele noi.
În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un rege: „E la sfat”, astfel se spunea despre el: „Împăratul e la dulapul cu haine”.
În cetate era mare veselie: treceau pe-acolo tot felul de străini; într-o zi iată că veniră doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători şi spuseră că ei ştiau a ţese cea mai minunată stofă din lume. Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din această stofă aveau o însuşire ciudată: se făceau nevăzute pentru orice om care nu-şi îndeplinea bine slujba, sau care era mărginit la minte.

„Astea-s haine straşnice, se gândi împăratul; cu ele am să pot cunoaşte destoinicia oamenilor mei; am să pot deosebi pe cei deştepţi dintre proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă”.
Şi dădu îndată o mare sumă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât mai repede.
Ei întinseră două războaie şi se făceau că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur; dar ei le puneau de-o parte, în sacul lor şi lucrau până la miezul nopţii pe războaiele goale.
„Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei”, îşi zise împăratul.
Şi i se umplea inima de grijă, gândindu-se că cei proşti şi nedestoinici pentru slujba lor nu vor putea să vadă stofa. Nu doar că se îndoia de dânsul, dar totuşi chibzui că ar fi bine să trimită întâi pe altcineva, care să vadă lucrul înaintea lui. Toţi locuitorii din cetate ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerăbdare să afle cât de prost şi netrebnic e vecinul lui.
„O să trimit pe cel mai vechi şi mai bun ministru al meu, se gândi împăratul, să vadă ce-au lucrat ţesătorii; el poate mai bine ca oricine să judece lucrul; el se deosebeşte dintre toţi şi prin deşteptăciunea şi prin vrednicia lui”.
Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la razboaiele lor goale.
„Dumnezeule! se gândi el deschizând ochii mari, eu nu văd nimic”. Dar nu zise nici un cuvant.
Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi-l întreba cum i se par culorile şi desenul, şi-n acelaşi timp îi arătară războaiele lor; bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu vedea nimic, prin faptul că nici nu era nimic.
„Doamne! se gândi el, sunt eu într-adevar aşa de mărginit? Nu trebuie ca cineva să bănuiască una ca asta. Dar eu sunt oare aşa de nevrednic? Nici nu îndrăznesc să spun, că stofa e nevazută pentru mine.”
– Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.
– O, e frumoasă, nici nu se poate o stofă mai frumoasă! răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen şi ce culori!… Da, pot spune împăratului că sunt foarte mulţumit.
– Asta ne bucură grozav, ziseră amândoi ţesătorii, şi ei, începură a-i arăta desene şi culori închipuite, dându-le fel de fel de nume. Bătrânul ministru îi asculta cu cea mai mare luare-aminte, ca să poată spune împaratului toate desluşirile lor.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur; le trebuia foarte mult pentru stofa ăsta. Bineînţeles că ei puneau toate astea de-o parte: războaiele lor rămâneau tot goale şi ei lucrau de zor.

Câtva timp după asta împaratul trimise un alt slujitor credincios să vadă stofa şi dacă ţesatorii mai au mult până s-o isprăvească.

Acestuia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi ministrului: se uita şi iar se uita, dar nu văzu nimic.

– Nu-i aşa că-i minunată stofa asta? îl întrebară cei doi şarlatani, arătându-i frumosul desen şi culorile strălucite care nu se vedeau deloc.

„Cu toate astea prost nu sunt! se gândi omul. Pesemne că nu sunt vrednic de locul meu? Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd”.

Apoi lăudă şi el stofa, şi îşi arătă admiraţia pentru alegerea culorilor şi mai ales a desenului.

– E de-o frumuseţe neînchipuită, spuse el împăratului; şi tot oraşul nu mai vorbea decât de stofa cea minunată.

în sfârşit vru şi împaratul s-o vadă, cât era încă pe război. Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, printre care erau şi cei doi credincioşi ai lui care văzuseră stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, dar fără fir de aur nici de mătase.

– Nu-i aşa că-i de toata frumuseţea! ziseră cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt demne de Mărita ta.

Şi ei arătară cu degetul războaiele goale, ca şi cum ceilalţi ar fi văzut ceva.

„Ce-i asta, se gândi împaratul, eu nu văd nimic. Asta-i îngrozitor. Sunt eu oare un prost? Ori sunt nevrednic de-a împărăţii? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui, că tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire”. Apoi deodată strigă:

– E de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.

Clătină din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie fără a îndrăzni să spună adevărul.

Toţi curtenii se uitară unii după alţii şi iar se mai uitară, fără însă a vedea nimic şi ziseră şi ei ca împăratul.

– Într-adevar e de toata frumuseţea! Ei îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la cea dintâi mare paradă.

– E neînchipuit de frumos, e fermecător, e admirabil! strigau toate gurile şi mulţumirea era pe feţele tuturor.

Cei doi şarlatani fură decoraţi şi primiră rangul de Mari Ţesători ai curţii.

Toată noaptea în ajunul marii parăzi ei vegheară şi lucrară la lumina a şaisprezece lumânari. Lumea toată văzu ce osteneală îşi dădeau să gătească hainele noi ale împaratului. În sfârşit se făcură că scot stofa din război, tăiară în aer cu nişte foarfeci mari, cusură cu un ac fără fir, apoi spuseră că haina-i gata. Împăratul, urmat de aghiotanţii lui, se duse s-o vadă şi pungaşii, ridicând un braţ în aer ca şi cum ar fi ţinut ceva, ziseră:

– Iată pantalonii, iată haina, iată şi mantia. Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nici o grijă să n-aveţi c-o să vă fie vreodată grea o asemenea haină; asta-i şi cea mai minunată însuşire a acestei stofe.

– Negreşit, răspunseră aghiotanţii; dar ei nu vedeau nimic, pentru că nici nu era nimic.

– Dacă Măria Ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii celei mari. Împăratul se dezbrăcă şi pungaşii se făcură că-i dau hainele una după alta. Îl învârtiră ca şi cum l-ar fi îmbrăcat, iar el, se suci, se răsuci în faţa oglinzii.

– Doamne! Ce bine vine, parcă-i turnată! Ce croială frumoasă! strigară curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Marele maestru de ceremonii intră.

– Vă aşteaptă la uşă baldachinul, sub care Măria Voastră va merge la paradă, zise el.

– Bine, sunt gata, răspunse împăratul. Cred că nu sunt rău îmbrăcat.

Şi se mai întoarse încă o dată în faţa oglinzii, ca să-şi privească bine înfăţişarea lui măreaţă.

Curtenii, care trebuiau să-i ducă din urmă trena, se facură că ridică ceva de jos; apoi ţinură mâinile în sus, nevoind a lăsa să se bage de seamă că ei nu văd nimic.

Pe când împăratul mergea mândru sub baldachinu-i măreţ, toţi oamenii, în uliţe şi pe la ferestre strigau: „Ce mai haină strălucită! Ce frumoasă trenă are! şi ce croială minunată!

Fiecare se ferea, ca nu cumva să se bage de seamă că el nu vede nimic; s-ar fi dat de gol numaidecât că-i prost şi ca-i nevrednic de slujba lui. Niciodată hainele împăratului nu stârniseră o mai mare admiraţie.

– Dar eu văd că n-are haine deloc, zise un copil mic.

– Doamne, ascultă glasul nevinovăţei! şopti tatăl lui.

Şi îndată rosti şi mulţimea cuvintele copilului.

– Este un copilaş care spune că împaratul n-are haine deloc.

– N-are haine deloc! strigă în sfârşit norodul.

împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că avea dreptate. Aşa era. Totuşi se socoti în gând şi îşi luă hotărârea:

„Orice-o fi, trebuie s-o duc de-acum până la sfârşit!”

Şi îşi ridică apoi cu mai multă mândrie, capul; şi curtenii ţineau înainte, cu respect, trena care nu era.

Read Full Post »

Alba ca Zapada

de Fratii Grimm

A fost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul nemarginit al cerului, in fulgi mari si pufosi, craiasa sta intr-un jilt si cosea langa o fereastra cu pervazul b9t3819bc31czd negru, de abanos. Si cum cosea ea asa, aruncindu-si din cand in cand privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se intimpla sa se intepe cu acul in deget si trei picaturi de singe cazura in zapada. Rosul singelui arata atit de frumos pe albul zapezii, ca im­parateasa ramase incintata si gindi in sinea ei: „Ce n-as da sa am un copil alb ca zapada, rosu ca singele si cu parul negru ca abanosul!”
Trecu timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa nascu o fetita alba ca zapada, rosie ca singele si cu par negru ca abanosul. Si-i dadu numele de Alba-ca-Zapada … Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa muri.
Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia asta era cadra de frumoasa, dar nespus de trufasa si mindra, si n-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca alta in frumusete. Avea o oglinda fermecata si ori de cite ori se privea intr-insa, nu uita s-o intrebe:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda raspundea:
— Maria ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara!
Imparateasa zimbea fericita, fiindca stia ca oglinda graies­te numai adevarul.
Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe zi ce trece tot mai frumoasa; si cand implini sapte ani, era o minu­natie de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si frumusetea impa­ratesei incepu a pali inaintea ei.
Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?

Oglinda-i raspunse:
— Frumoasa esti craiasa, ca ziua luminoasa, Dar Alba-ca-Zapada e mult mai frumoasa!
La auzul acestor vorbe. Imparateasa se inspaiminta grozav si de pizma si ciuda odata se ingalbeni si se-nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, ori de cite ori o zarea pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i plesneste fierea de ciuda; si azi asa, mii- ne asa, pana ce incepu s-o urasca de moarte. Pizma si ciuda cresteau in inima ei ca buruiana cea rea si se cuibarisera atit de adinc, ca imparateasa nu-si mai gasea pace nici ziua, nici noaptea, in cele din urma chema un vinator si-i porunci:
—  Ia fata asta si du-o in adincul padurii, ca nu rabd s-o mai vad in fata ochilor!. Omoar-o si, drept marturie ca mi-ai implinit porunca, sa-mi aduci plaminii si ficatul netrebnicii! Vinatorul nu iesi din vorbele imparatesei si se afunda cu Alba-ca-Zapada in padure; dar cand scoase jungherul de la briu si se pregatea sa-i strapunga inima nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in hohote si sa se roage:
—  Vinatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o sa-mi pierd urma in salbaticia asta de codru si n-o sa ma mai intorc niciodata acasa!
Si pentru ca Alba-ca-Zapada era atit de frumoasa, vinato-rului i se facu mila de ea si-i spuse:
—  Daca-i asa, fugi de te ascunde, fetita draga, unde nu calca picior de om! Iar in sinea lui gindea: „Biata de tine, pana la urma tot or sa te sfisie fiarele salbatice! …”
Totusi, parca i se luase o piatra de pe inima ca nu trebuise sa-si minjeasca miinile cu singe nevinovat. Si cum tocmai atunci trecea in fuga pe acolo un pui de mistret, il injunghie si, sco-tindu-i plaminii si ficatul, le duse imparatesei drept marturie ca i-a implinit in totul dorinta.
Imparateasa ii porunci bucatarului sa le gateasca de indata, cu sare si tot felul de mirodenii, si atit de neagra era la suflet, ca nu se dadu indarat sa le manince, incredintata fiind ca maninca plaminii si ficatul fetitei.
Biata copila ramasese singura-singurica in padurea cea ne-sfirsita, si era atit de infricosata, ca privea la multimea frunze­lor de pe copaci, ca si cand si de-acolo ar fi putut sa se iveasca vreo primejdie — si nu stia in ce chip si-ar putea gasi scapa­rea . . . Intr-un sfirsit, incepu sa alerge si gonea intruna peste bolovani colturosi si printre maracini, iar fiarele salbatice tre­ceau in fuga pe dinaintea ei, dar nu-i faceau nici un rau. Aler­ga ea asa, cit o mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu cu ochii de o casuta si intra inauntru sa se odihneasca.
In casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atit de gingase si sclipind de curatenie, ca-ti era mai mare dragul sa le privesti. Pe o masuta acoperita cu o fata de masa alba erau rinduite sapte talere mici si langa fiecare taler se afla cite o lingurita, o furculita, un cutitas si-o cupa cit un degetar. Iar de-a lungul unui perete se insirau sapte patuceane asternute cu cearsafuri albe ca neaua.

Cum era tare flaminda si insetata, Alba-ca-Zapada ciuguli cite un pic din fiecare taler, ciupi cite o farimita de piine si sorbi din fiecare cupa cite o inghititura de vin, fiindca nu vo­ia sa ia toata mancarea numai de la unul singur. Si fiindca se simtea grozav de obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt si abia ultimul patut se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se cul­ca in el si adormi.
Cind se intuneca de-a binelea, sosira si stapinii casutei. Erau cei sapte pitici, care sfredeleau muntii, scormonind in ma­runtaiele lor pentru a scoate la lumina tot soiul de metale. Ei aprinsera cele sapte luminarele si, de indata ce se facu lumina in casuta, isi dadura seama ca cineva strain cotrobaise peste tot, fiindca lucrurile nu se mai aflau la locul lor, asa cum le lasasera la plecare. Si atunci primul pitic zise:
—  Cine a stat pe scaunelul meu? Al doilea urma:
—  Cine a mancat din talerul meu? Al treilea:
—  Cine a muscat din piinisoara mea? Al patrulea:
—  Cine a luat din legumele mele? Al cincilea:
—  Cine a umblat cu furculita mea? Al saselea:
—  Cine a taiat cu cutitul meu? Al saptelea intreba si el:
—  Cine a baut din cupa mea?
Primul pitic cauta in jur mai cu luare aminte si pe data vazu o mica adincitura in patucul lui.
—  Cine s-a culcat in patutul meu? se minuna el. Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile lor si incepura sa strige care mai de care:
—  Si-n patutul meu a stat cineva!
Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau, dete cu ochii de Alba-ca-Zapada care dormea in el adincita in somn. li chema pe ceilalti si cu totii venira in graba, scotind strigate de uimire. Apoi indreptara spre Alba-ca-Zapada lumina celor sapte luminarele si ramasera s-o priveasca.
—  Doamne, Dumnezeule — apucara ei sa strige — tare frumoasa mai e copila asta!
Si atit de bucurosi erau, ca nu se indurara s-o trezeasca, ci o lasara sa doarma mai departe in patut. Iar cel de-al sapte­lea pitic dormi cite un ceas in patul fiecaruia, si asa trecu noap­tea. cand se lumina de zi, Alba-ca-Zapada deschise incetinel ochii si, vazindu-i pe cei sapte pitici, se sperie rau. Dar ei se aratara prietenosi si incepura s-o intrebe cu blindete:
—  Cum te cheama, fetito?
—  Alba-ca-Zapada — raspunse ea.
—  Si cum se face ca ai ajuns in casuta noastra? o mai in­trebara ei. Atunci Alba-ca-Zapada le povesti de-a fir-a-par to­tul: cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare, dar vinatorul se in­durase de ea si-i lasase viata, si cum gonise toata ziulica prin padure, pana ce daduse peste casuta lor. Dupa ce o ascultara fa­ra sa scape vreun cuvintel din istorisirea ei, piticii ii zisera:
—  Daca te invoiesti sa vezi de gospodaria noastra, sa gatesti, sa faci paturile, sa cosi, sa speli, sa impletesti si sa tii totul in buna rinduiala si curatenie, apoi poti ramine la noi si n-o sa duci lipsa de nimic.
—  Da, primesc cu draga inima! raspunse Alba-ca-Zapada, si de atunci ramase la ei.
Ea ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare dimineata piticii plecau in munti sa scoata aur si tot soiul de alte metale si, cand se intorceau seara acasa, gaseau mancarea gata aburind pe cuptor. Peste zi, fata raminea singura-singurica si, din aceasta pricina, piticii cei buni avusesera mereu grija s-o povatuiasca:
—  Pazeste-te de mastera, ca n-o sa-i fie greu defel sa afle ca esti la noi! Si cine stie ce pune iar la calp! Nu cumva sa lasi pe cineva sa intre in casa!
Iar imparateasa, fiind incredintata ca mancase plaminii si ficatul fiicei ei vitrege, se credea iarasi cea mai frumoasa fe­meie de pe lume. Si intr-o zi, apropiindu-se de oglinda, o in­treba :
— Oglinda din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara? Atunci oglinda ii raspunse:
— Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti, Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti Si-i mult, mult mai frumoasa!…
Imparateasa se sperie din cale-afara, fiindca stia prea bine ca oglinda nu minte. Si-si dadu pe data seama ca vinatorul o inselase si ca Alba-ca-Zapada era inca in viata.
incepu ea atunci sa se framinte si sa chibzuiasca in ce chip ar putea s-o piarda din nou caci, atita vreme cit nu era cea mai frumoasa din toata imparatia, pizma ii chinuia sufletul fara ra­gaz si n-avea clipa de liniste. In cele din urma nascoci ceva: isi vopsi fata si se imbraca intocmai ca o batrina negutatoreasa, ca nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoasca.

Schimbata astfel la infatisare, o porni peste cei sapte munti si, intr-un sfirsit, se pomeni in fata cascioarei celor sapte pitici. Batu la usa si striga din toata puterea:
—  De vinzare marfa frumoasa, de vinzare! Alba-ca-Zapada isi arunca o privire pe geam si intreba:
—  Buna ziua, tusica draga, da ce ai matale de vinzare?
—  Maxfa buna si frumoasa! se grabi sa-i raspunda negu­tatoreasa. Cingatori de toate culorile.
Si vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.
„Se vede cit de colo ca-i femeie de treaba — gindi fata — asa ca n-am de ce sa n-o las inauntru! Ca doar n-o fi foc!…” Trase zavorul, o pofti sa intre si-i cumpara cingatoarea cea fru­moasa.
—  Vai, ce pocit ti-ai pus-o, fetito! Ia apropie-te, sa te ga­tesc eu cu ea, asa cum se cuvine! o imbie cu blindete femeia.
Alba-ca-Zapada n-avea de unde sa banuiasca c-ar paste-o vreo primejdie si o lasa sa-i puna cingatoarea. Dar babusca o incinse repede cu ea si-o strinse atit de tare, ca fetei i se taie rasuflarea si cazu jos ca moarta.
—  Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai frumoasa! hohoti imparateasa si o sterse repede pe usa.
Nu mai trecu mult si, spre seara, venira acasa cei sapte pi­tici. Si cum se mai speriara, bietii de ei, cand o gasira pe iubita lor Alba-ca-Zapada zacind la pamint, fara simtire, de parc-ar fi fost moarta! O ridicara de jos si, vazind cit de strins ii era mijlocul, taiara in doua cingatoarea. Fata prinse a rasufla iar si incetul cu incetul isi reveni in simtiri. Le povesti ea piticilor toate cite s-au intimplat si acestia ii atrasera din nou luarea-aminte:
—  Negutatoreasa ceea nu era alta decat haina de imparateasa. Fereste-te, barem, de-acu incolo, fata draga, si nu mal lasa pe nimeni sa intre cand nu suntem noi acasa!
Si tare multa dreptate aveau, ca femeia cea neagra la ini­ma nici nu astepta sa treaca bine pragul palatului si se si duse glont la oglinda si-o intreba:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Iar oglinda pe data ii raspunse:
— Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, aseunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti, Si-i mult, mult mai frumoasa! . . .
Imparateasa ramase ca stana de piatra cand auzi asta si simti ca-i navaleste tot singele-n cap, ca un virtej, de cita spaima si minie clocotea in ea. Va sa zica, tot nu scapase de Alba-ca-Zapada, tot vie era netrebnica asta!.. . „Ei bine, de data asta m-oi stradui sa nascocesc ceva fara gres, ca sa-ti vin de-a bine-lea de hac!”
Si cum la farmece si vraji n-o intrecea nimeni, haina de imparateasa mesteri un pieptene otravit. Dupa aceea isi schimba hainele si lua infatisarea unei batrine girbovite de ani. Si iarasi o porni peste cei sapte munti, la cei sapte pitici carunti. Ajungind ea la casuta lor, ciocani in usa si striga:
—  Marfa buna de vinzare, marfa buna! Alba-ca-Zapada cata afara pe geam si spuse:
—  Vezi-ti de drum, femeie, ca n-am voie sa las pe nimeni inauntru!
—  Da de privit, cred ca ai voie sa privesti, nu-i asa? … Si scotind pieptenele cel otravit, il tot plimba pe sub ochii fetei. Atit de mult ii placu pieptenul, ca Alba-ca-Zapada se lasa ama­gita si deschise usa. Dupa ce se invoira din pret, batrina o mo­mi cu cele mai dulci vorbe:
—  Ia vino incoa la baba, sa te pieptene, ca sa fii si tu o data pieptanata ca lumea!… Biata Alba-ca-Zapada nu se gindi la nimic rau si se lasa pieptanata. Dar de-abia ii trecu babusca pieptenele prin par, ca otrava si incepu sa lucreze prin toate madularele, aratindu-si puterea ucigatoare si biata copila cazu jos, fara viata.
— Acu s-a sfirsit cu tine, frumoasa frumoaselor!… rinji la ea femeia cea haina, si-n timp ce grabea sa se indeparteze de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o bucurie draceasca.
Dar spre norocul fetei, inserarea cobori curind si cei sapte pitici sosira acasa. De indata ce-o vazura pe Alba-ca-Zapada zacind fara viata, banuira ca mastera trebuie sa fi pus iar ceva la cale si, cercetind copila cu grija, dadura peste pieptenele cel otravit. Cum i-l smulsera din par, Alba-ca-Zapada isi veni in fire, ca si cand ar fi dormit numai nitelus, si prinse a le povesti cele intimplate. Dimineata, piticii o sfatuira din nou sa fie cu ochii in patru si sa nu mai deschida usa nimanui, fie ce-o fi, si apoi se dusera la treburile lor.
In ast timp, imparateasa ajunsese la palatul ei si, asezin-«du-se in fata oglinzii, se grabi s-o intrebe:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda ii raspunse ca si altadata:
— Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti, Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti, Si-i mult, mult mai frumoasa! . . .
Auzindu-i spusele, imparateasa incepu sa tremure toata si sa clocoteasca de minie. „Netrebnica asta trebuie sa moara, chiar de-ar fi sa platesc moartea ei cu pretul vietii mele!” Se strecura apoi intr-o odaita dosnica, in care nu calca picior de om, si amesteca de ici, amesteca de colo, pana ce plamadi un mar otravit. La infatisare, marul era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte, si rumen pe alta, ca oricine l-ar fi vazut i se trezea numaidecat pofta sa-l manince. Dar cine ar fi apucat sa muste numai o data din el zile multe nu mai avea si cadea mort pe loc. Dupa ce sfirsi de mestesugit marul, imparateasa isi boi fata si se imbraca in straie de taranca. Si schimbata ast­fel, trecu peste cei sapte munti, grabindu-se sa ajunga la cas- cioara celor sapte pitici. Aci batu la usa, dar Alba-ca-Zapada scoase capul pe fereastra si spuse:
—  Nu pot lasa pe nimeni sa intre, ca nu-mi dau voie piticii !
—  Alta paguba sa n-am! raspunse taranca. Slava domnului, gasesc eu musterii pentru merele mele! Da pana una-alta, hai de ia si tu unul, ca nu-i pe bani! . . .
—  Nici nu ma gindesc sa-l iau — raspunse Alba-ca-Zapada — n-am voie sa primesc nimic.
—  Ce, te temi sa nu mori cumva otravita? . . . strecura ea, cu viclenie, intrebarea. Fii pe pace, copilito! . . . Iaca, tai marul in doua: bucata asta rumena maninc-o tu, iar pe cealalta oi manca.-o eu.
Dar vezi ca marul era cu mestesug facut, ca numai partea cea rumena era otravita.
Alba-ca-Zapada rivnea de nu mai putea sa guste o data din mar, si, cand o vazu pe taranca muscind din el, nu mai putu rabda si, intinzind mina pe fereastra, lua jumatatea cea inveninata. Dar n-apuca sa-nghita decat o imbucatura, ca si cazu jos fara suflare. Imparateasa ii arunca priviri ca de fiara si, beata de bucurie, striga printre hohote de ris:
—  Alba-ca-Zapada, rosie ca singele si neagra ca abanosul, de-acu piticii n-or mai putea sa te invie! …
Pleca de acolo cit putu de repede si, cand ajunse la palat, intreba iar oglinda:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si deodata auzi vorbele dupa care tinjise atit:
—  Maria ta e cea mai frumoasa din intreaga tara!
Abia acum isi gasi linistea inima ei cea pizmasa, pe cit poa­te fi linistita o inima pizmasa …
In faptul serii, cand piticii se intoarsera acasa, o gasira pe Alba-ca-Zapada zacind pe jos, fara pic de suflare. Era moarta ca toti mortii. O ridicara, cautind sa vada daca nu gasesc vreun lucru inveninat, ii desfacura cingatoarea, o pieptanara, o spalara cu apa si cu vin dar totul fu zadarnic. Copila cea draga era moarta ca toti mortii si moarta ramase! . . . Atunci o asezara pe o nasalie si, stringindu-se toti sapte in jurul ei, plinsera amar si-o jelira trei zile incheiate. Vrura dupa aceea s-o ingroape, dar fata arata atit de frumoasa, de parca s-ar fi aflat doar in somn, si-n obraji a.vea aceiasi bujori rosii dintotdeauna, asa ca piticii nu se indurara s-o coboare in pamint.
—  Nu, in adincul cel negru al pamintului nu o putem cobori! Ar fi mare pacat! . . . graira care mai de care si, asternindu-se pe munca, ii facura un sicriu de clestar, ca sa poata fi vazuta de oriunde te-ai uita la ea.
O culcara apoi inauntru si deasupra ii scrisera numele cu slove de aur, precum si ca a fost fiica de imparat. Apoi urcara sicriul pe-un virf de munte, de-l asezara acolo, si de fiecare da­ta raminea cite unul de veghe. Vietatile padurii incepura a ve­ni si ele s-o jeleasca; mai intii se arata o buha, apoi un corb, si-n urma acestora, o hulubita. Si asa ramase Alba-ca-Zapada multa, multa vreme in sicriul ei de clestar si nimic nu-i stirbea din negraita frumusete. Parea ca-i vie si doarme, ca era tot asa de alba ca zapada, de rosie ca singele si cu parul negru ca aba­nosul.
Si s-a intimplat ca un fecior de crai sa se rataceasca in pa­durea aceea si, dind peste casuta piticilor, sa le ceara gazduire peste noapte. y5d673yk66mop
A doua zi, cand o porni la drum, vazu sicriul din crestetul muntelui si pe frumoasa Alba-ca-Zapada si citi cu nesat ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Si cum privea ca vrajit si nu se putea desprinde de locul acela, incepu a-i ruga pe pitici:
—  Dati-mi mie sicriul si-o sa va dau in schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii ii raspunsera:
—  Nu ti-l dam nici pentru tot aurul din lume.
Daca vazu asa, feciorul de imparat ii ruga cu si mai multa staruinta si ardoare:
—  Atunci indurati-va si mi-l daruiti, ca de cand i-am zarit chipul, nu mai pot trai fara ca s-o vad pe Alba-ca-Zapada. Si v-asigur c-o voi cinsti mereu si-o voi pazi ca pe faptura care mi-e cea mai scumpa pe lume!
Auzindu-l cu cit foc vorbea, inimosii pitici se indurara de el si-i daruira sicriul. Feciorul de imparat isi chema slugile si le porunci sa ia cosciugul pe umeri si sa-l urmeze. Si cum mer­geau ei asa, se intimpla ca unul dintre slujitori sa se poticneas­ca de-o buturuga si, din pricina zdruncinaturii, bucatica de mar pe care o inghitise Alba-ca-Zapada ii sari afara din gitlej. O clipita doar sa fi trecut si domnita deschise ochii, ridica usurel capacul sicriului si se scula in capul oaselor. Si era din nou vie., de parca s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
—  Vai, doamne, unde ma aflu? striga ea nedumerita.
Cu ochii razand de bucurie, feciorul de imparat se apropie de dinsa si-i spuse:
—  Cu mine esti, cu mine! … y3e734yj22vhc
Si-i povesti toate cite s-au intimplat. Iar la sfirsit, adauser
—  Imi esti mai draga decat orice pe lumea asta si, de te-ai invoi sa ma insotesti la curtea tatalui meu, bine-ar fi, ca ard de dorinta sa-mi fii sotie.
Alba-ca-Zapada ce era sa mai spuna, ca si ei ii cazuse drag . .. Porni impreuna cu el si facura o nunta de se duse vestea, cu mare alai si voiosie.
La nunta o poftira si pe mastera cea haina, ca de, tot o socoteau un fel de ruda . . . Dupa ce s-a gatit ea cu vesmintele cele mai de pret, s-a apropiat de oglinda si a intrebat-o:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda pe data i-a raspuns:
— Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar tinara domnita e mult, mult mai frumoasa! …
Atunci dracoaica de femeie incepu sa blesteme de ciuda si sa urle ca scoasa din minti, si deodata simti ca i se face frica, dar o frica atit de ingrozitoare, ca nu stia ce sa mai faca si-ncotro s-o apuce. La inceput se codi sa mearga la nunta, dar, cum nu-s£ gasea o clipa de liniste, gindi ca trebuie neaparat s-o vada pe tinara imparateasa.
Si de cum pasi in sala tronului, dadu cu ochii de Alba-ca-Zapada si, recunoscind-o, inlemni de spaima si ramase teapana. ca o momiie.
Spaima pusese stapinire pe toata faptura ei; din pricina asta, imparateasa se uritea vazind cu ochii. Si atit de pocita se facu, ca nici ea singura nu mai cuteza sa se priveasca in. oglinda.
Isi lua lumea in cap si o tinu tot intr-o goana, pana se pierdu in adincul padurii salbatice, ca sa-si ascunda acolo uritenia. Si de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vada si nimeni nu mai stiu ceva despre soarta ei.
Iar Alba-ca-Zapada trai in bucurie si fericire, impreuna cu tinarul imparat, si, daca n-or fi murit, cu siguranta ca mai traiesc si-n zilele noastre …

Read Full Post »

Scufita Rosie

Traia odata o fetita care primise in dar de la bunicuta ei o minunata scufita de culoare rosie. Fetitei ii placea tare mult acea scufita si ajunsese sa nu o mai dea deloc jos. Din acest motiv toata lumea o striga Scufita Rosie.

Intr-o dimineata frumoasa si insorita, mama Scufitei Rosii o ruga pe fetita sa-i duca bunicutei bolnave un cosulet cu mincare. Fetita, care-si iubea foarte mult bunicuta, accepta imediat sa-i faca acesteia o vizita.
„- Dar sa nu intirzii prea mult” ii spuse mama, „si sa mergi direct la bunica, fara sa stai sa te joci prin padure, si mai ales sa te feresti de Lupul cel Rau”.

Drumul ce ducea la bunicuta trecea prin padure, asa ca Scufita Rosie lua cosuletul din mina mamei si se porni spre casa bunicutei. Pe drum insa il intilni pe Lupul cel Rau, dar uita de vorbele mamei si ii spuse direct:
„- Buna dimineata, domnule Lup”.
„- Buna dimineata Scufita Rosie” ii raspunse lupul, „unde ai plecat tu asa devreme?”
„- Am plecat sa o vizitez pe bunicuta care este bolnava si sa-i duc un cosulet cu mincare” ii raspunse pe negindite Scufita Rosie.
„- Si unde locuieste bunicuta ta Scufita Rosie?” intreba lupul.
„- Locuieste in padure, nu foarte departe de aici” ii raspunse Scufita Rosie, „casuta ei este usor de gasit, se afla chiar linga lac”.
Lupul care deja se gindea ce meniu bun va avea la prinz, Scufita Rosie si bunicuta acesteia, ii spuse Scufitei Rosii:
„- Am o ideea Scufita Rosie, ce ar fi daca ai culege niste floricele frumoase pe care sa i le duci bunicutei tale?”
„- Ce idee minunata” ii raspunse Scufita Rosie, care uitind din nou de sfaturile mamei se afunda prin padure incercind sa gaseasca cele mai frumoase floricele pentru bunicuta.
In timpul acesta lupul isi lua picioarele la spinare si o tuli spre casa bunicutei. Cind ajunse la usa acesteia ciocani usor la usa.
„- Cine este?” intreba bunicuta.
„- Sint eu, Scufita Rosie” raspunse lupul imitind vocea Scufitei Rosii.
„- Intra inauntru draga” ii raspunse bunicuta, „sint in pat, iar usa este descuiata”.
Lupul intra in casa, se repezi la bunicuta si o inghiti. Apoi isi puse camasa si scufia ei de noapte, se baga in pat si se acoperi cu patura peste nas.

Intre timp Scufita Rosie se apropie de casa, si se mira vazind usa casutei deschisa. Pasi cu grija in casa si se apropie de pat. Scufita Rosie nu o putea zari prea bine pe bunicuta si o intreba:
„- Ooo, bunicuto, dar de ce ai urechile asa de mari?”
„- Ca sa te aud mai bine” ii raspunse lupul imitind vocea bunicutei.
„- Ooo bunicuto, dar de ce ai ochii asa de mari?” intreaba Scufita Rosie.
„- Ca sa te vad mai bine, draga mea” ii raspunse lupul.
„- Ooo bunicuto, dar de ce ai gura asa de mare?” intreba Scufita Rosie.
„- Ca sa te pot inghiti mai bine, draga mea” striga lupul si se repezi la biata Scufita Rosie si o inghiti.

Satul, lupul se intinse in pat sa-si faca siesta si se puse pe sforait. Pe linga casa trecu un vinator care auzi sforaitul si se uita pe fereastra. Cind vazu lupul isi inchipui ca acesta a mincat-o pe bunicuta si se repezi si ii taie acestuia burta. Spre marea surpriza a vinatorului din burta iesira intregi si nevatamate Scufita Rosie si bunicuta. Acestea ii multumira vinatorului ca le-a salvat si ii oferira in schimb pielea lupului.
Apoi Scufita Rosie si bunicuta se asezara la masa ca sa manince din cele pregatite de mama. Dupa patania prin care trecuse, Scufita Rosie se hotari ca niciodata sa nu mai iasa din cuvintul mamei

 

Read Full Post »

Degeţica

Era odată o biată femeie săracă; ea trăia singură şi grozav dorea sa aibă un copil pe lângă dânsa, care să-i fie sprijin la bătrâneţe. Se duse într-o zi în pădure, acolo întâlni o zână căreia-i spuse păsul ei. Aceasta-i dete un bob de orz, zicându-i:

– Asta nu-i orz, de cel care creste pe camp si-l mananca gainile. Pune-l intr-un ghiveci de flori si asteapta.

– Îţi multumesc, zise femeia, si cum se intoarse acasa, isi sadi bobul de orz.

In curand rasari din pamant o floare mare, frumoasa, ce semana c-o lalea imbobocita.

„Ce floare minunata!” zise femeia sarutand foile rosii si galbene; si-n clipa aceea floarea se deschise cu zgomot mare. Acum se vede bine ca-i o lalea adevarata; si-nauntrul ei, pe fundul verde sedea o fetita mica, mica de tot si draguta, numai cat degetul cel mic de inalta; ii dadu numele de Degetica.

Dintr-o coaja de nuca lustruita frumos ii gati leagan, foi de viorele ii puse in loc de saltea, si o inveli cu o foaie de trandafir. Dormea in timpul noptii, si ziua se juca pe masa, unde femeia punea o farfurie cu apa, inconjurata de-o cununa de flori. In farfurie plutea o foaie mare de lalea, pe care Degetica putea sa stea, si sa se plimbe de la o margine la alta cu ajutorul a doua fire albe de par de cal, ce-i tineau loc de vasle.

Nu se putea inchipui ceva mai dragalas ca fetita asta; s-apoi stia sa si cante, si avea un glas asa de dulce, cum nu se mai auzise pe fata pamantului.

Intr-o noapte, pe cand ea dormea, o broasca urata intra in odaie printr-o spartura a ferestrei. Si uraciunea asta sari pe masa unde dormea Degetica, invelita cu foaia ei de trandafir.
– Ce frumusica sotie ar fi asta pentru baiatul meu, zise broasca.
Si insfacand coaja de nuca, iesi pe aceeasi fereastra, ducand si pe Degetica afara in gradina. Pe acolo curgea un parau, care in trecerea lui atingea o mlastina. In mlastina asta locuia broasca si cu fiul ei. Slut si murdar, semana leit cu mama lui. „Coac! Coac! Vrekke-ke-kex”! incepu el a striga, cum zari pe dragalasa fetita in coaja de nuca.
– Nu vorbi asa tare! O s-o trezesti, zise broasca. Ar putea sa ne scape inca, e asa de usoara, ca un fulg de lebada. S-o punem pe-o foaie lata de lipan, in mijlocul apei. O sa fie acolo ca pe-un ostrov si n-are sa poata fugi. In vremea asta, noi sa gatim in fundul baltii odaia cea mare, care o sa fie locuinta voastra.
Apoi broasca sari in apa si porni s-aleaga o frunza mare de lipan prinsa de mal, si aseza pe ea coaja de nuca in care dormea Degetica.
Cand se trezi biata fetita si vazu unde se afla, incepu a plange cu amar; de jur imprejur era numai apa, cum sa se mai intoarca ea pe uscat?
Broasca, dupa ce imppdobi odaia din fundul iazului cu papura si floricele galbene, veni cu odorul ei sa ia patutul micutei, sa-1 duca in odaia pregatita. Se inclina inaintea fetitei zicandu-i: „Iti prezint pe fiul meu, viitorul tau sot. V-am pregatit o locuinta de toata frumusetea, in fundul baltii.”

– Coac! Coac! Vrekke-ke-kek! adauga fiul. Apoi luara coaja de nuca si se departara; biata Degetica, ramasa singura pe frunza ei verde, incepu sa planga cu hohot, gandindu-se la broasca uricioasa si la soarta ce-o astepta.

Auzisera insa si pestisorii cele ce spusese broasca, si vrura sa vada si ei pe Degetica. Si cum o vazura, li se paru atat de draguta, incat socotira c-ar fi o mare nenorocire pentru dansa, sa ia de sot pe fiul broastei. Nunta asta nu trebuia sa se faca! Se adunara cu totii in jurul frunzei, si cu dintisorii lor taiara codita ce-o tinea de mal; frunza desprinsa, duse pe Degetica departe, pe rau, asa ca broastele n-o mai puteau ajunge. Ea trecu astfel prin multe locuri frumoase, si pasarelele prin tufisuri cantau cand o vedeau: „Ce mai fetita dragalasa! Ce mai fetita dragalasa!” Frunza plutind mereu tot inainte, tot mai departe, Degetica facu o adevarata calatorie.

Pe cand mergea ea asa, un fluturas alb incepu a zbura in jurul ei, si la urma se aseza chiar pe frunza, nemaiputandu-si lua ochii de la asa minune.

Degetica, vesela ca scapase de uricioasa broasca, se bucura de frumusetea locului si de privelistea apei ce stralucea ca aurul in bataia soarelui. Isi lua cingatoarea, lega un capat de aripa fluturasului, pe celalalt de frunza, si astfel putu inainta mai repede. Dar iata ca trecu un carabus, care, zarind-o, o prinse din zbor si se opri cu ea intr-un copac. In vremea asta frunza de lipan luneca inainte pe rausor, dusa de fluturasul care nu se mai putea desprinde de ea.

Dumnezeu stie numai spaima ce-o cuprinse pe biata Degetica, cand fu luata de carabus si dusa pe copac! Ea insa plangea acum pe fluturasul alb pe care-1 legase de frunza, si se gandea ca el o sa moara de foame, daca nu s-o putea desface. Carabusului nu-i pasa nimic de toate astea; el o aseza pe frunza cea mai mare din copac, o ospata cu sucul florilor, si, cu toate ca ea nu semana deloc a carabus, ii lauda foarte mult frumusetea.

In curand toti carabusii din copac venira s-o vada. Fetele carabusilor insa, vazand-o, isi miscara antenele zicand:

– Ce mai lucru! N-are decat doua picioare.

– Si nici antene n-are, adauga una; E slaba, subtire, si seamana cu omul. O! Ce urata e!

Degetica insa era fermecatoare; si carabusul care-o adusese, cu toate ca o gasea frumoasa, dar auzind pe ceilalti ca-i scornesc fel de fel de cusururi, i se paru si lui pe urma ca-i urata, si nu mai vru s-o tina. O dete jos din copac, si o aseza pe-o floare de cicoare.

Degetica incepu a plange de suparare, ca fusese izgonita de carabusi pentru uratenia ei; si doar ea era minune de frumoasa.

Ramasa singura in padure, isi petrecu acolo toata vara. Din firicele de paie isi impleti un patut pe care-l anina sub o frunza de brusture, ca sa fie ferita de ploaie. Cu sucul florilor se hranea, si setea si-o alina band roua ce cade dimineata pe frunze.

Asa trecura vara si toamna; dar iata ca sosi iarna, iarna cu zapada si frigul ei. Toate pasarelele, care-o desfatasera cu cantecele lor, plecasera-n alte tari, copacii nu mai aveau frunze, florile erau vestejite, si frunza de brusture care-o adapostea se suci, neramanand din ea decat un cotor uscat si galben.

Frigul chinui cu atat mai mult pe Degetica, cu cat acum si hainele ei erau aproape numai zdrente. Intr-o noapte incepu a ninge, si fiecare fulg ce cadea asupra-i era pentru ea ca o lopata de zapada. Se-nvelise, biata, c-o frunza uscata, dar ce caldura sa-i tina asta; si acum era aproape sa moara de frig.

Langa padure era o intinsa miriste de grau; nu se vedea decat paisul ramas deasupra pamantului inghetat. Degetica porni intr-acolo; aceasta era pentru ea o uriasa padure de strabatut. Ajunse zgribulita de tot, la vizuina unui soarece de camp. Intra pe-o gaurica mica, sub paie; soarecele era batran si avea o locuinta foarte buna; o odaie plina numai cu graunte de tot felul, o bucatarie si o sufragerie frumoasa. Degetica veni la usa ca cersetoare si ceru sa-i dea si ei un bob de grau, ca de doua zile n-a mancat nimic.

– Saracuta de tine, zise soarecele, care avea o inima buna, vino de mananca si tu cu mine in odaia mea; este cald aici.

Si prinzand soarecele dragoste de Degetica ii zise:

– Îţi dau voie sa stai toata iarna aici; da cu tocmeala sa-mi tii totdeauna odaia curata, si sa-mi spui povesti frumoase; ma prapadesc dupa ele.

Degetica primi cu bucurie invoiala si n-avu a se plange de nimic.

– O s-avem musafiri, zise intr-o zi soarecele: vecinul meu are obicei sa vina la mine o data pe saptamana. El e mult mai bogat decat mine; are odai mari si poarta o blana frumoasa de catifea.

Daca ar vrea el sa te ia de sotie ai fi foarte fericita; sa-i spui povestile tale cele mai frumoase.

Degetica insa nu prea avea pofta sa se marite cu bogatul vecin care nu era decat un sobol. Imbracat in blana-i de catifea neagra, veni sa-si faca vizita. Se luara intai de vorba despre bogatiile si despre invatatura lui; dar sobolul vorbea rau de soare, de flori, ca el niciodata nu le vazuse. Degetica ii canta o multime de cantece, intre altele: „Zboara carabus, zboara, zboara!” si „Cand vine in camp calugarelul”. Sobolul incantat de glasul ei, isi arata numaidecat dorinta de a se casatori c-o persoana asa de bine inzestrata, dar de hotarat nu hotari inca nimic, fiindca era foarte chibzuit.

Sobolul ca sa faca placere fetitei si soarecelui, ii pofti sa se plimbe printr-o hruba lunga ce sapase de curand, pe sub pamant, intre cele doua locuinte; si le spuse sa nu se sperie de-o pasarica moarta, pe care au vazut-o in drumul lor. Si-ntaia oara cand soarecele si Degetica venira sa faca plimbarea asta, sobolul le iesi inainte tinand in dinti un putregai din care iesea o lumina alba care inchipuia un felinar. Cand ajunsera la locul unde era pasarica moarta, sobolul sparse putin tavanul hrubei, si o raza de lumina strabatu de-afara; in fata lor statea intinsa o randunica, desigur moarta de frig, cu aripile stranse, cu capul si picioarele ascunse sub pene. Vederea asta mahni sufletul fetitei; ea care iubea atat de mult pasarelele ce-o inveseleau toata vara cu cantecele lor! Dar sobolul impinse cu laba pe randunica, zicand:

– N-o sa mai fluiere de-acum! Ce mare nenorocire sa te nasti pasare! Slava Domnului, niciunul dintre neamurile mele n-o sa aiba o soarta asa de ticaloasa. O astfel de faptura n-are alta avere decat acelasi si acelasi cirip, cirip! si cand vine iarna moare de foame.

– Cuminte graiesti! raspunse batranul soarece; acest ciripit nu aduce nimic; e tot ce trebuie ca sa pieri de foame: si cu toate astea sunt unii care-si fac o fala numai ca stiu sa cante.

Degetica nu zise nimic; dar cand soarecele si sobolul se intoarsera cu spatele, ea se apleca incetisor asupra pasaricii si dand la o parte penele capului, ii saruta ochii inchisi.

„Poate ca-i tocmai aceea care canta asa de dragut pentru mine asta vara, se gandi ea; biata pasarica, tare mi-e mila de tine!”

Sobolul dupa ce astupa spartura pe care-o facuse in tavan, isi petrecu musafirii pana acasa. Neputand dormi deloc noaptea aceea, Degetica se scula si impleti un covoras din firicele de paie, si repede se duse de-l intinse peste pasarica moarta. Apoi ii puse de-o parte si de alta un smoc de lana ce gasise la soarece, parca i-ar fi fost teama ca nu cumva raceala pamantului sa faca rau trupului neinsufletit.

– Adio, pasarica frumoasa, adio! Iti multumesc pentru cantecul tau care ma fericea atat de mult asta vara, cand puteam sa ma bucur de verdeata si sa ma incalzesc la soare.

Si isi rezema capul pe inimioara randunelei; dar deodata se scula speriata, simtise o miscare usoara, incepuse a bate inima pasarelei, care nu era moarta ci numai amortita de frig. Caldura o reinviase. Toamna, cand se duc rindunelele in tarile calde, daca intarzie vreuna pe drum, frigul o culca la pamant, ea pare moarta si zapada o inveleste.

Degetica tremura inca de spaima; pe langa ea, care nu era mai inalta decat degetul cel mic, randunica parea un urias. Totusi ea nu-si pierdu cumpatul, stranse bine lana imprejurul pasaricii, se duse repede s-aduca o frunza de menta cu care se-nvelea ea, si i-o puse pe cap.

In noaptea urmatoare ducandu-se iar la bolnava ei, o gasi cu viata, dar era atat de slaba, meat abia o clipa deschise ochii sa vada fetita, care tinea in mana, ca sa-i dea lumina, o farama de putregai lucitor.

– Iti multumesc, dragalasa copilita, zise pasarica; tu m-ai incalzit. Peste putin timp am sa capat puteri, si-am sa zbor la soare.

– E frig tare afara, raspunse Degetica; ninge, ingheata, mai stai in patutul tau, o sa am eu grija de tine.

Apoi ii aduse apa intr-o frunzisoara. Pasarica o bau, si-i povesti cum rupandu-si o aripa intr-un tufis de maracini, nu s-a mai putut tine de celelalte pasari cand au plecat in tarile calde. Atunci a cazut la pamant si din clipa aceea nu-si mai amintea nimic din ce i se-ntamplase.

Toata iarna Degetica, fara stirea soarecelui si a sobolului, ingriji cu multa dragoste pe randunica. Cand sosi primavara si soarele incepu a incalzi pamantul, pasarica isi lua ziua buna de la fetita, care-i redeschise in tavan spartura facuta de sobol. Randunica ruga pe fetita sa mearga impreuna cu ea in padurea inverzita. Degetica insa stia ca plecarea ei o sa faca mare suparare batranului soarece.

– Nu, zise ea, nu pot merge.

– Adio dar, adio dragalasa copilita! raspunse randunica, luandu-si zborul spre soare. Degetica o privi zburand, si avea lacrimile in ochi; ii era asa de draga pasarica! „Cirip! cirip!” mai zise o data randunica si nu se mai vazu.

Si Degetica era cu atat mai mahnita, cu cat ea nu putea iesi sa se bucure de razele soarelui.

Graul crestea acum deasupra locuintei soarecelui, si pentru fetita, numai cat degetul cel mic de inalta, se parea ca-i o padure mare.

-In vara asta, trebuie sa-ti lucrez zestrea, ii zise soarecele, caci plicticosul sobol ceruse mana fetitei. Si ca sa te mariti cu sobolul trebuie sa fii si tu mai bine chivernisita din rufarie si din haine.

Mititica fu silita sa-si ia furca-n brau, si soarecele mai lua cu ziua inca patru paianjeni, care torceau si teseau fara incetare. In toate serile venea sobolul si le vorbea de neajunsurile verii, care usuca pamantul si-l face de nesuferit. Asa ca si nunta n-au s-o faca decat mai pe toamna. In vremea asta Degetica in toate zilele venea pana-n usa vizuinii, la rasaritul si la apusul soarelui, si se uita si ea printre spicele batute de vant la cerul albastru, bucurandu-se de frumusetea de afara si gandindu-se la randunica iubita; dar randunica era departe, poate ca n-o sa mai vina niciodata.

Sosi si toamna, si Degetica isi gatise zestrea.

– Peste patru saptamani facem nunta! zise soarecele. Si biata fetita incepu a plange, ca ea nu voia deloc sa se marite cu ursuzul de sobol.

– Ce prostie! striga soarecele; ia sa nu fii asa de incapatanata, ca pe urma te musc cu dintii mei cei ascutiti. Ar trebui sa te simti foarte fericita ca te ia de sotie un domn asa de falnic, care poarta o blana de catifea neagra, cum nici imparateasa nu are la fel. Mai bine multumeste lui Dumnezeu ca gasesti o bucatarie si o pivnita asa de plina cu de toate.

Dar iata ca sosi si ziua nuntii.

Sobolul se infatisa ca sa ia pe Degetica si s-o duca sub pamant, unde niciodata nu era sa mai vada lumina soarelui, fiindca sotul ei nu-l putea suferi. In locuinta soarecelui tot mai putea veni pana-n usa sa se bucure de lumina.

– Ramani cu bine, soare frumos! zise ea cu-n aer mahnit, ridicand manutele in sus, ramai cu bine! Ca eu sunt osandita sa traiesc de-acum inainte in intuneric, lipsita de razele tale.

Apoi facu cativa pasi afara din casuta; graul era secerat, nu mai ramasese decat paisul.

– Adio, adio! zise ea sarutand o floricica rosie, daca vreodata vei vedea pe randunica mea, sa-i spui ca ma gandesc la ea.

– Cirip! Cirip! auzi ea cantand langa dansa. Ridica ochii si-o vazu.

Randunica nu mai putu de bucurie cand zari pe Degetica; cobori repede ciripind mereu Cirip! Cirip! si se aseza langa binefacatoarea ei. Aceasta-i povesti cum trebuie sa se marite cu uriciosul de sobol, care locuia sub pamant, unde niciodata nu strabate soarele. Si spunand toate astea, siroaie de lacrimi curgeau din ochii ei.

– Vine iarna, zise randunica, eu trebuie sa plec in tarile calde; vrei sa vii cu mine? Te vei sui pe spinarea mea, te prinzi cu cingatoarea ta de mine; si vom zbura departe de uriciosul tau sobol, si de locuinta-i intunecoasa, dincolo de munti, unde soarele straluceste mai frumos ca aici, unde vara si florile nu se trec niciodata. Haide, vino cu mine, scumpa fetita, tu care mi-ai scapat viata cand zaceam in intuneric, pe jumatate moarta de frig.

– Da, da, merg cu tine! zise Degetica. Si se sui pe spatele pasarelei, lega cingatoarea ei de o pana mai mare, si astfel trecura pe deasupra padurii, a marii si a muntilor inalti acoperiti cu zapada.

Degeticii ii era frig; atunci se vari in penele calde ale pasarelei, lasandu-si numai capsorul afara, ca sa poata vedea frumusetile ce-i lunecau pe dinaintea ochilor.

Si ajunsera astfel intr-o tara calda, unde vita cu struguri dulci creste pe margina santurilor, unde sunt paduri intregi de lamai si de portocali, unde felurite flori, care de care mai minunate, raspandesc cele mai dulci miresme. Pe drumuri, copiii se jucau cu fluturi mari pestriti.

Randunica se opri pe marginea unui lac albastru, langa un palat de marmura, inconjurat de coloane mari ce sprijineau largi bolti de vita. Pe sub streasina erau nenumarate cuiburi.

Unul din aceste cuiburi era al randunicii.

– Iata si locuinta mea, zise pasarica; tu insa n-ai sa poti sta aici; alege-ti o floare care-ti va placea si eu te voi aseza acolo; o sa-mi dau toata silinta ca sa nu-ti lipseasca nimic.

– Cu bucurie! raspunse Degetica, batand din manutele ei.

Flori mari albe cresteau printre franturile unei coloane rasturnate; randunica puse fetita acolo, intr-o floare, pe una din cele mai largi frunze. Degetica in culmea fericirii, era uluita de toate frumusetile ce-o inconjurau.

Dar iata ceva care-o mira mai presus de toate: un omulet mic de tot, alb si straveziu ca sticla, statea pe o floare inalta cat degetul; el avea pe cap o coroana de aur, si la umeri aripi stralucitoare.

Era Duhul florilor, si fiecare floare era locuinta unei perechi de asemenea mici fapturi cu chip omenesc; iar el, Domn era, peste intreg poporul acesta.

– Doamne, ce frumos e! zise incet Degetica randunelei.

Printisorul asta, cand vazu pasarea, uriasa pentru el, se sperie intai, dar cum zari pe Degetica i se mai puse inima la loc. I se paru cea mai frumoasa fiinta din lume. Ii puse coroana de aur pe cap, o intreba cum o cheama, si daca vrea sa fie sotia lui. Ce sot era acesta, pe langa fiul broastei, ori pe langa sobolul cu blana de catifea neagra! Primind sa fie sotia lui, ea se facea Zana florilor! Se invoi deci, si-n curand incepura a iesi din fiecare floare cate un domn si o doamna, mititei ca si ea, si care veneau sa-i faca daruri. Nimic n-o bucura mai mult, ca o pereche de aripi stravezii care fusesera mai inainte ale unei gaze albe. Prinse numaidecat aripile de umerii ei si incepu sa zboare de la o floare la alta. In vremea asta randunica in cuibul ei, canta cele mai vesele si melodioase cantece de nunta, insa trista in sufletul ei ca trebuia sa se desparta de fetita.

– De-acum inainte, n-o sa te mai cheme Degetica, ii zise Duhul florilor: noi iti vom zice Maia.

– Adio, adio! zise randunica luandu-si zborul spre Danemarca. Acolo cum sosi, isi regasi vechiul cuib deasupra ferestrei celui care a scris povestea asta si care-i astepta reintoarcerea.

Cirip! Cirip! incepu ea, si astfel afla el povestea.

Read Full Post »