Ieri am ajuns un locuri minunate. Muntii Neamtului sunt un loc unde lumina se aduna si ne rasfata sufletele adormite de atata modernitate. Am ramas puternic impresionata de linistea acestor locuri.
M-am bucurat sa ajung la parintele Proclu unde nici semnalul telefonic nu a reusit sa strapunga sacralitatea muntilor. Parintele Proclu este slabit si poate doar prin septembrie va mai primi vizite. Ne primeste maica si ne ajuta. Trebuie sa ne rugam! Doamne ajuta!
Am plecat apoi spre Manastirea Agapia, am vizitat casa lui Alexandru Vlahuta(merita sa pasesti in acest loc…pe imaginea aparatului foto o fantasma mi-a aparut in cateva imagini…amprenta scriitorului inca se simte in aceste locuri) si am urcat spre veghea manastire Agapia Deal. Am regasit aceiasi liniste si bucurie in cuvintele parintelui Dionisie. I-am multumit pentru ca el ne-a ajutat cu ani in urma sa descoperim si sa vindecam o boala ascunsa a copilului nostru. Ne bucuram ca este bine sanatos si plin de energie, lumina si ganduri frumoase. Din acel loc magic am coborat spre Manastire Sihla. Pe drumul ascuns prin munti soarele isi trimitea razele in cortine de lumina. La un moment am intrat intr-un „Portal de lumina” unde efectiv am oprit masina…nu se vedea nimic…dor un abur placut ne inconjura. Copiii au exclamat: „Mama, aici este Poarta ingerilor!”. Bulversati nu stiam in ce directie sa mergem…am avansat incet pana am iesit din aburi si am redescoperit drumul. Parca eram mai calmi, mai linistiti, uimiti de puterea acelei lumini blande care pentru cateva clipe ne-a desprins de lumea materiala… Ma gandesc acum ca aveam nevoie de aceasta „baie de lumina” pentru a putea pasi in tihna spre Manastirea Sihla si apoi spre Pestera Sfintei Teodora. La Manastirea Sihla, am ajuns exact la slujba de seara cand oamenii veniti de pretutindeni se rugau si isi regaseau linistea. Masa intinsa din curtea manastirii isi astepta drumetii cu bucate de post. Cismeaua cu apa rece de munte de la poarta manastirii ne ogoieste setea. Pasarile cerului acompaniaza muzica bisericeasca. Peste tot soarele isi legana ultimele raze.
La poarta manastirii un calugar tanar alearga sa traga clopotele. Linistea serii lasa ecoul clopotelor sa transmita mai departe bucuria unei noi zile traita in inima muntilor si tihna sufletului.
Nu-ti vine sa pleci de acolo. Simiti ca pacea ta interioara are nevoie de aceasta odihna ancenstrala.
Calugarul coboara din clopotnita si vine spre noi. Andrei doreste o carte cu Viata si acatistul Sfintei Teodora. Calugarul ne da cartea si ne daruieste mir de la Sfantul Nectarie din Grecia-Sfantul care are puterea de a vindeca chiar si cancerul- cu atata bucurie incat ramanem uimiti ca in fata unei frumoase surprize.
Bulgari de lumina, bulgari de iubire si recunostinta plutesc prin aer. Plecam mai departe desi gandul ne zboara spre posibilitatea de a cere gazduire macar pentru o noapte in chiliile noi de la Manastire. Trebuie sa ajungem la Pestera Sfintei Teodora pana cand noaptea va pune stapanire peste munti.
Pestera este foarte aproape de manastire. Copiii abia asteapta sa ajunga. Bucuria cu care am pornit pe jos, pe cararusa batotorita din piatra ne incarca cu energie. Simtim ca parca cineva ne duce pe aripi. Este un peisaj de poveste. Numai pe Muntele Olimp din Grecia si in Sfintele Manastiri de pe Meteora am mai trait asemenea clipe.
Stancile slefuite ne invita sa le atingem. Copiii se catara pe ele si admira natura… In scurt timp drumul se ingusteaza si noi trepte de piatra si radacini ne ajuta sa inaintam. In aer mirosul de rasina de brad se impleteste cu mirosul de mir ce izvoraste din Pestera Sfintei Teodora… Simti cum plamanii se rasfata cu acest aer inmiresmat. As vrea sa depozitez acest aer ca sa-l pot respira in clipele cand zaduful orasului ma copleseste…
Ma opresc si privesc cerul albastru prin verdele etern al brazilor:” Multumim Doamne, ca ai pastrat ceva atat de frumos pe Pamant!”
Impresiile sunt puternice, fiecare pas ne duce spre locuri din ce in ce mai mirifice. Bucuria si zburdalnicia copiilor rasuna in linistea padurii de brazi. Cu greu reusim sa-i adunam ca sa facem o fotografie de grup.
Inca cativa pasi si ajungem la intrarea in pestera. Acolo un calugar ne asteapta in liniste. Sunt uimita! Nu a schitat nici cel mai mic gest de a certa copiii. Calmul lui ne invaluie si ne indeamna la smerenie. Ne oprim si ne cerem iertare. Parintele da ingaduitor din cap si privirea lui ne da voie sa pasim pe culoarul ce ajunge la Pestera Sfintei Teodora.
Pasim in liniste. Pacea interioara se revarsa in noi. Copiii ingenungheaza si aprind lumanari. Ne rugam impreuna, citim acatistul Sfintei Teodora, ne lasam cuprinsi de lumina blanda si mirosul puternic de mir din acest loc sacru.
Suntem uimiti de acest loc in care muntii s-au desfacut pentru a oferi adapost oamenilor. Uimitor,aici piatra nu este nicaieri ascutita. Toate stancile sunt rotunjite de parca mii de maini le-au mangaiat pana s-au tocit. Este o placere sa le atingi. Sunt incarcate cu povesti, cu rugaciuni, cu lumina si rabdare: „De cate mii de ani timpul isi sapa amintirile in aceste pietre!?”
La iesire calugarul ne daruieste carti si ne indeamna sa citim! Este bucuros cand aude ca tinerii de azi sunt interesati de cartile de dezvoltare personala, ca inca mai cauta carti religioase… Viitorul acestor tinuturi minunate trebuie protejat!
Un indicator ne indeamna sa mergem spre Biserica dintr-un brad. Mai urc cateva trepte si privesc drumul dintre stancile slefuite care merge spre aceasta biserica ascunsa in munti… Din pacate noaptea ne impiedica sa plecam cu copiii pe aceste carari rare. Sper sa revenim aici si sa pornim candva si pe Drumul initiatic, drum de taina…
Ne reintoarcem pe drumul care duce la Manastirea Agapia. De-a lungul drumului multe masini sunt oprite, gasim chiar si un loc unde corturile par de mult asezate, oamenii au aprins focul si isi pregatesc mancarea. Ne bucuram ca inca este permisa camparea si hotaram sa poposim si noi in amurg intr-o poienita, pentru a lua cina.
In aer libelulele ne ofera un dans mirific. Luna se ridica printre brazii uriasi. A fost o zi minunata, a fost o zi castigata de noi!
Doamne ajuta-ne sa ne catigam cat mai multe zile frumoase!
Timpul ma preseaza din nou…sunt mereu pe fuga si mereu in intarziere…sper sa pot rescrie candva in tihna aceste randuri…
Sper sa descarc candva fotografiile si sa le atasez acestor ganduri…
Simina Silvia Scladan
Despre SFANTA TEODORA DE LA SIHLA am citit aceasta legenda care mi-a atins sufletul:
„De obârşie Sfânta Teodora era din Vânători-Neamţ, fiica lui Ştefan Joldea armaşul, şi a fost singură la părinţi. A pustnicit mai întâi în munţii Vrancei, fiind de metanie de la Mănăstirea Nifon din ţinutul Buzău. Către sfârşitul vieţii ei, când a câştigat darul Sfântului Duh, prin prea multă osteneală şi post, s-a retras în peştera pe care o vedeţi. S-a retras, dar când? Când nu mai simţea foamea, nici setea, nici frigul. Omul duhovnicesc cel desăvârşit nu mai are nevoie de haină, nici de hrană multă şi nu-i mai este frig şi nici frică de nimeni. Căci are în inima sa pe Hristos, Care i se face lui şi haina şi hrana şi toate celelalte, şi-l păzeşte de toate.
Dar de ce în munte şi în pustie? Iată de ce. Sfinţii lui Dumnezeu cei mari şi pustnicii s-au retras din lume, din vâltoarea lumii şi din valurile pline de zgomot, de răutăţi şi de vicleniile cele fără de număr; s-au retras în pustie ca să scape de trei războaie. Care sunt acelea? De auzire, de vedere şi de vorbire (cum scrie în Pateric). Noi avem desigur cinci simţiri şi toate sunt punţi ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii şi urechile. Însă şi limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov. Deci, sfinţii s-au retras în munţi, ca să scape de aceste trei feluri de răutăţi; să nu aibă cu cine vorbi, să nu vadă pe nimeni, să nu audă pe nimeni, şi să stea pururi în comuniune cu Dumnezeu prin sfânta rugăciune şi meditaţiile sfinte, ca să-I urmeze lui Iisus Hristos Care adesea se ruga singur în munte, noaptea şi uneori chiar şi ziua.
Aşa a făcut şi Sfânta Teodora, pe ale cărei cărări aţi călcați şi azi şi de atâtea ori venind aici la schitul Sihla; şi pentru că poate nu ştiţi viaţa ei, vă voi face un rezumat al ei.
Unde este bisericuţa mică, tradiţia veche care s-a păstrat din gură în gură şi din bătrân în bătrân, spune că a fost întâi coliba Sfintei Teodora. Ea a stat 14 ani de zile pe acest loc, unde fusese mai înainte un vestit pustnic, care venise aici in Munţii Vrancei. După ce s-a desăvârşit deci Sfânta Teodora aici, s-a dus în peştera din vale şi acolo a fost descoperită prin minune dumnezeiască, că nu se ştia de dânsa.
Duhovnicul ei din Sihăstria murise demult şi ea nu mai putea cobori de bătrâneţe până la vale, ca să se împărtăşească cu PreaCuratele Taine. Dar s-a întâmplat o minune ca aceasta, mai înainte de moartea ei. La trapeza Sihăstriei nişte păsări veneau şi luau bucăţele de pâine de la 
fraţii trapezari. Şi au văzut fraţii cum luau acelea pâinea şi zburau cu ea încoace spre miazăzi. Şi a observat stareţul mănăstirii şi le-a zis: „Fraţilor, păsările acestea vedeţi că nu mănâncă pâinea, ci iau în cioc câte o bucată şi zboară cu ea încolo, înspre pustia Sihlei (că nu era atunci biserica aici). Mi se pare mie, a zis stareţul, că trebuie să fie vreun rob al lui Dumnezeu, vreun suflet al lui Dumnezeu căruia păsările acestea îi duc pâine” .
Într-o duminică după amiază, doi fraţi au luat blagoslovenie de la stareţul mănăstirii, după ce i-au spus: „Părinte, ne-am duce în partea aceea unde zboară păsările, poate să dăm peste acel pustnic căruia îi duc păsările mâncare de aici” . Şi spune istoria – pe care am citit-o într-un vechi manuscris – că păsările parcă îi aşteptau, căci au zburat dincoace de Sihăstria, la marginea muntelui. Şi au stat cu bucata de pâine în cioc până au venit fraţii şi când să le ajungă, au zburat mai încolo şi tot aşa zburau aproape de pământ şi pe distanţe mici, ca şi cum i-ar chema încoace, să le-o descopere pe Sfânta Teodora.
Şi au venit fraţii, dar de la o vreme, către seară, a venit o ploaie mare şi s-a întunecat şi n-au mai văzut nici păsări şi s-au rătăcit, că nu era pe atunci cărare, cum vedeţi acum, ci era pustie mare; de aceea i se spunea aici Sihla, adică desiş, căci era mare desime printre stâncile acestea. Nu exista atunci schitul Sihla, ci numai câte un pustnic rătăcitor care stătea câteodată aici.
S-au rătăcit deci cei doi fraţi şi când au văzut că e noapte şi a venit şi ploaie şi s-a întunecat, au început a plânge, că erau uzi şi rătăciţi. Şi s-au pus spate lângă spate lângă un fag, aici, aproape de peştera Sfintei Teodora din vale, şi au hotărât să poposească până la ziuă acolo, că nu mai ştiau să nimerească înapoi, fiind deja noapte târziu.
Şi stând ei acolo înfriguraţi, se îmbărbătau unul pe altul, zicându-şi: „Poate n-om muri noi până mâine şi mâine vom găsi iar calea, ca să ne întoarcem la Sihăstria” . Şi când a înnoptat tare şi era aproape de miezul nopţii, deodată au văzut o lumină mare ca un foc, acolo unde este peştera din vale. Şi când au văzut lumina aceea, cel mic a zis:
– Măi, frate, trebuie să fie nişte tâlhari aici, că eu am auzit că în pustiile cele mari stau hoţii.
Şi a zis cel mare:
– Nu, frate, poate să fie chiar un sfânt, care a făcut focul.
Şi s-a dus cel mai mare şi s-a apropiat de lumina aceea şi ce credeţi că a văzut acolo? Se vedea o roată mare de foc şi din roata aceea nişte limbi de foc ca nişte săbii se suiau la cer. Era Sfânta Teodora care se ruga acum de 40 de zile şi de 40 de nopţi, ca s-o găsească cineva să-i aducă Sfintele şi PreaCuratele Taine ale lui Hristos, s-o împărtăşească, că era prea slabă şi nu se mai putea duce singură şi era şi goală, că putreziseră hainele de pe dânsa.
Fraţii, când au văzut-o, s-au speriat şi au zis:
– Oare ce să fie?
Iar cel mai mare a zis:
– Vezi, acesta este sfântul la care merg păsările cu pâine! În acel moment, Sfânta Teodora a lăsat mâinile în jos şi nu s-au mai văzut lumini şi au rămas în întuneric şi le-a zis cu un glas slab de tot:
– Nu vă temeţi, fraţilor, – că ei se temeau tare, nu vă temeţi că e o nălucire, că eu sunt o femeie ticăloasă şi neputincioasă, şi mă rog lui Dumnezeu aici de 40 de zile şi 40 de nopţi să trimită pe cineva să-mi aducă PreaCuratele Taine ale lui Hristos, că vreau să mă împărtăşesc cu ele, mai înainte de a mă duce de aici de pe pământ. Nu pot să mă arăt vouă acum, pentru că hainele mele au putrezit de mult şi sunt goală. Dacă vreţi, daţi-mi o haină.
Şi atunci fratele cel mare a dezbrăcat rasa de pe dânsul şi a pus un bolovan în rasă ca s-o poată arunca, şi a aruncat rasa sa, iar cel mic i-a dat cureaua. După ce s-a îmbrăcat cu rasa şi s-a încins, sfânta i-a chemat pe fraţi la ea. Şi când a ridicat mâinile în sus s-a făcut lumină în jurul ei ca în jurul unui sfeşnic. Şi ei s-au speriat când au văzut-o. Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb ca zăpada, luminată la faţă, slabă numai pielea şi oasele şi vorbea rar, cu glas blând şi stins. Şi a zis:
– Nu vă temeţi, fraţilor, eu sunt o smerită roabă a lui Iisus Hristos, mă numesc Teodora.
Duceţi-vă repede la mănăstire şi spuneţi părintelui egumen să trimită mâine pe duhovnicul Antonie şi pe diaconul Lavrentie, că mâine la ora 12 din zi mă voi săvârşi. Să-mi aducă aici PreaCuratele Taine. Iar fraţii au zis:
– Doamnă, noi nu ştim acum unde este Sihăstria că ne-am rătăcit de aseară şi iată a venit ploaia şi este întuneric. Iar ea a zis:
– Uitaţi-vă la răsărit!
Şi a făcut un semn cu mâna şi li s-au arătat două sfeşnice luminoase. Şi a zis:
– Mergeţi după aceste două sfeşnice că îndată veţi sosi la Sihăstria.
Şi s-au întors ei după cele două sfeşnice şi cele două sfeşnice mergeau sus de la pământ şi în câteva minute s-au pomenit la poarta Sihăstriei. Şi au bătut în poartă, căci tocmai era slujba Utreniei, slujba de miezul nopţii, şi portarul care era atunci a zis:
– Cine sunteţi?
– Noi suntem, fraţii care ne-am dus astăzi după păsările acelea.
Şi le-a dat drumul şi s-au dus la biserică şi au ascultat Utrenia, iar după Utrenie i-au spus stareţului:
– Părinte, am găsit o mare sfântă.
– Unde?
– Acolo unde sunt stânci multe (că ei nu ştiau cum se cheamă locul acela).
– Cum o cheamă?
– Teodora.
– Dar nu aţi găsit pâinea care o aduc păsările?
– N-am găsit-o. Ne-am dus noi după păsări o bucată de drum, dar de la o vreme le-am pierdut din ochi şi ne-am rătăcit.
Şi i-a întrebat:
– Pe unde aţi mers?
– Iată, pe plaiul acesta.
– Şi pe unde aţi găsit-o?
– Prin pustie, pe acolo pe unde e stâncăria aceea mare.
Şi repede s-a pregătit stareţul şi duhovnicul şi diaconul şi a mers aproape tot soborul. Au luat Sfintele şi PreaCuratele Taine şi tot ce trebuia pentru împărtăşit şi au venit până unde s-au rătăcit fraţii, care au zis:
– Iată, pe aici ne-au adus sfeşnicele acelea. Şi îndată au văzut sub o stâncă ascunsă, multe bucăţi de pâine mucegăită, uscată. Şi i-a întrebat:
– Aceasta aţi găsit-o ieri?
– N-am găsit-o.
O puseseră păsările acolo, pentru sfânta, că poate mânca câteodată o bucată de pâine şi bea apă din stânca aceea scobită de acolo, de sus. Se vede că nu-i departe de aici (căci uitaseră locul). Şi când s-au dus mai încolo, au văzut pe sfânta la rugăciune, cu haina cu care se îmbrăcase ieri. Şi s-au oprit toţi. Şi stareţul care avea Sfintele Taine a vrut să îngenuncheze, dar sfânta l-a oprit:
– Nu se cuvine, sfinte părinte, să îngenunchezi având asupra ta nepreţuitele Taine ale lui Iisus Hristos; eu trebuie să îngenunchez, că sunt păcătoasă.
Aşa s-a smerit ea, căci sfinţii cei mari niciodată nu se laudă, ci pururea zic că sunt păcătoşi. Că cine se laudă, cade din darul lui Dumnezeu în trufie şi se face diavol, măcar de ar fi vieţuit toată viaţa în pustnicie. Şi atunci Sfânta Teodora, mai înainte de a se împărtăşi cu PreaCuratele Taine, a spus viaţa ei, de unde se trage şi pe unde a stat. Şi după ce s-a împărtăşit cu PreaCuratele Taine, a strălucit faţa ei ca soarele şi şi-a ridicat mâinile la cer, iar când şi-a dat duhul, a ieşit o mireasmă de a mirosit tot muntele trei zile. Şi a lăsat aşezământ ca sfintele ei moaşte să le pună în peştera din vale. Şi au stat o vreme acolo, apoi au fost duse în altă parte, unde a rânduit Dumnezeu, după cum se ştie din istorie: la Sfânta Mănăstire şi lavră Pecerska din Kiev.
(Arhim. Cleopa Ilie, Ne vorbește Părintele Cleopa, 13, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 72-79)
„
Relaxare's Weblog 